Quantcast
Channel: Turist în ţara mea / A patriot's guide to Romania
Viewing all 249 articles
Browse latest View live

Muzeul de Istorie și Etnografie Soroca

$
0
0
Ca orice oraș care se respectă, Soroca are muzeul ei, Muzeul de Istorie și Etnografie, care încearcă să reunească exponate reprezentative din regiune. Este micuț, într-o căsuță pe colț din centrul orașului. 

Like any self-respecting town, Soroca has its own museum, the History and Ethnography Museum. It attempts to gather representative exhibits from the region. It's small, in a corner house, in the center of town.

clădirea muzeului / the museum building 

Zona Sorocii e foarte bogată etnografic, are multă identitate. Are propriile modele populare, modele de case tradiționale și garduri din piatră, monumente din piatră de Cosăuți... 

The Soroca region has a rich identity. It has its own traditional designs and patterns, unique peasant houses with fences made of stone; lots of public monuments carved from the Cosăuți quarry rock.

Interiorul muzeului cu obiecte de gospodărie (troacă, teasc, covoare și preșuri). Pururi, când văd astfel de expoziții, îmi aduc aminte de copilărie, cum și bunica frământa pita într-o astfel de troacă, cum și bunicul folosea un teasc ca acela... Toate aceste obiecte îmi sunt extrem de familiare și mi-a fost întotdeauna ciudat să le văd în muzee. Acum știu că copiii de azi nu le mai văd în mâinile bunicilor lor și iată, pentru ei sunt doar niște exponate de muzeu, rupte de realitate... 

The museum interior, with household items (trough, winepress, carpets and rugs). All the time, when I see such exhibits, I remember my childhood. I remember how my grandmother used to knead bread in a trough just like that one, how my grandfather has a winepress... All these objects are very familiar to me and it was always strange to see them in museums. Now I know that today's children don't see them in their grandparents' hands anymore; for them, they are just museum exhibits, with no link to real life.

O altă încăpere a muzeului, cu război de țesut vertical și costume populare.

Another museum room, wit vertical loom and folk costumes.

o icoană veche / an old icon

sită din piele / leather sieve

laviță, ladă de zestre și diverse covoare și șervete / bench, dowry chest and several rugs and towels

motive populare / folk patterns

În muzeu mai era o expoziție temporară cu acuarele. Mi-au plăcut mai ales cele cu natură, sau cu peisaje din sate. 
There was also a temporary painting exhibition in the museum and I mostly liked nature landscapes and country houses.


Rudi

$
0
0
La începutul acestei veri am fost pe Nistru, la Soroca. După ce am vizitat orașul și cetatea, o zi am consacrat-o celuilalt obiectiv, satul Rudi, unde a copilărit Irina și despre care mi-a povestit în Caravana "Trai mai bun" Soroca.

Pentru a ajunge acolo, am pornit spre nord, de-a lungul Nistrului, peste dealuri molcome. Urma o zi bogată, ziua în care am descoperit unul dintre cele mai frumoase sate la est de Prut (este la fel de frumos ca în poveștile Irinei) și ziua în care am ajuns în cel mai nordic punct al Republicii Moldova (până la momentul prezent).

În drum am trecut pe lângă mai multe sate, unele semnalate prin aceste mozaicuri tipice care mie îmi plac foarte mult...

... altele prin pietre de hotar nu mai puțin interesante – a se vedea turnul crenelat cu Ștefan cel Mare care stă de strajă. Totuși, satului îi spune Tătărăuca. Pe aici să fi năvălit tătarii în vechime? 

Drumul continuă spre nord, cu peisaj frumos și un drum bun în general bun și foarte puțin circulat. Ar putea fi un vis pentru bicicliști sau alte forme de turism lejer, cu motocicleta, de exemplu. 

Iată-ne sosiți la Rudi – localitate de frontieră; drumul continuă spre Otaci. 

Ce nu știam, până să ajung la această piatră de hotar (din piatră masivă de Cosăuți) e că Rudi este sit Ramsar (zonă umedă de importanță internațională), adică este în același club cu Delta Dunării. 

(piatra de hotar nu era aici acum opt ani, când a văzut Irina ultima dată intrarea-n sat)

Într-adevăr, Rudi se află în rezervația peisgistică Rudi-Arionești, ce cuprinde o întinsă pădure pe malul Nistrului, câmpuri, mlaștini și alte elemente de biodiversitate de mare importanță.
Mie personal îmi place mult că în Basarabia poți întâlni pe panouri îndemnuri precum Tot ce a creat Dumnezeu trebuie păstrat pentru generațiile viitoare” sau “Ocrotiți pădurea! Ea este oglinda sufletului nostru...”. Sunt omenești, nu articole de lege seci. Poate așa, vom fi mai inspirați să le respectăm, din dragoste, nu de frică.

Tot la intrare, un alt panou ros de vreme înșiră obiectivele de interes care pot fi vizitate, printre care Mânăstirea Rudi, Cetatea Antică  “La trei cruci” (Movila “La trei cruci”), Farfuria Turcului, “Peștera Răposaților” și “peisaje IREPETABILE”. Promițător! :)   

O casă înstărită, cu etaj, la intrarea în sat. N-am mai văzut alta la fel și nu am prea văzut cu etaj. Deși are o formă ciudată, are toate elementele tipice ale caselor din regiune: marchiză din tablă decupată (la balcon), tencuială cu motive decorative, tâmplărie cu partiții multiple și forme curbe, acoperiș din plăci prefabricate ondulate și creastă din tablă decupată. 

Aici avem un model mai tradițional, care în stânga are și o verandă închisă.

O altă casă tipică din Rudi.

Gardurile din sat sunt în general din fier, pe model simplu, spiralat (cum am și eu la Slănic). La portița aceasta mi-au plăcut stâlpii parcă disproporționat de groși față de portiță.

În centrul satului, lângă magazinul principal, am găsit această casă mai neobișnuită. Cândva a fost comerț, acum era închisă. I s-ar putea spune “casa cu lei” din Rudi. 

Prima oprire în Rudi a fost la școala unde a învățat Irina, o clădire mare, recent renovată (termopane, acoperiș), la care cel mai mult mi-a atras atenția intrarea, care-și păstrează tot farmecul de odinioară. 

În drum spre școală am dat peste acest tractor vechi și o prășitoare. 

Pe altă uliță, un camion dezafectat, ruginit. Am văzut foarte puține în stare proastă, în general astea rezistă decenii, jumătate de secol...

Foarte curând am ajuns la biserica din sat, cu hramul "Sfântul Nicolae". 

Are forma tipică a bisericilor din Basarabia: o turlă mare rotundă peste naos și una mai mică, pătrată, peste intrare. Aceasta, însă, e construiă din piatră masivă, netencuită. Ferestrele au model interesant.

Turla bisericii din Rudi.

fântâna din curtea bisericii

În curtea bisericii sunt mai multe cruci vechi cu inscripții în rusă.

A luat un pic de timp să fie descifrate, scrisul fiind tocit.

Lângă biserică este cimitirul, iar nu departe, ceva și mai interesant.

Mergem să căutăm "Peștera morților"!

Nu am găsit-o din prima, e pitită printre dealuri. Nu departe de biserică e acest lac.

Tot în văiuga de lângă cimitir e intrarea în peșteră. Nu e deloc mare, pare o vizuină și trebuie să te apleci ca să intri.

Intrarea în peșteră de pe "cealaltă parte". :)

Ok, odată intrați în peșteră, am folosit lanterna de la telefon. Bine că aveam așa ceva la mine. Irina îmi povestea că ei, mici fiind, șterpeleau lumănări din cimitir și coborau la lumina lor în peșteră. 
- Și nu vi se stingeau de la curenții de aer? Nu vă era frică pe întuneric în peșteră?
- Ni se stingeau, dar oricum știm peștera pe dinafară. Nu ne era frică. :)
Nu am prea putut face poze din care să se înțeleagă ceva. Cadrul acesta este în sus, spre fisura îngustă care urcă. Peștera e lată și joasă, doar pe centru ea merge până se pierde privirilor. Într-un loc, un bolovan stă înțepenit între pereți, deasupra capetelor. În altul, o piatră lunguiață și aspră seamănă cu un crocodil, de unde și denumirea "camera crocodilului" pentru acea secțiune de perșteră.


Acesta este capătul "explorabil" al peșterii. Dincolo pot trece doar persoane de talie mică sau copii. Nu ne-am aventurat (Irina a intrat mai departe de acest punct, când era mică). Nu se știe până unde merge fisura. 
Practic, peștera este fix sub cimitir, de unde numele "Peștera morților". Este un gând cam glacial, așa, că te afli sub pământ, dar nu orice pământ, ci un pământ plin cu oameni îngropați, care se află direct deasupra ta. Asta e realitatea și nu orice sat poate spune că are așa loc.

Am ieșit cu bine din "Peștera Morților"și am revenit la biserică. Vizavi de aceasta este spitalul, unde se găsește și un panou informativ cu harta traseelor turistice din sat. Sunt marcate locuri precum Mânăstirea "Sfânta Treime" Rudi, Cascada Bulboana sau "Farfuria Turcului".

Despre Mânăstirea Rudi, bijuterie ascunsă în pădurea de pe malul Nistrului, voi scrie mai pe larg ulterior. Aici e doar un panou informativ ilustrat.

În drum spre mânăstire, însă, prin pădurea Rudi-Arionești, am fost și la cascadă. "Bulboana", din păcate era secată. Stâncile așezate pe pământ nisipos sunt cam instabile și sunt multe surpături. Această cascadă seamănă binișor, în model mai mic, cu cascada Saharna de la mânăstirea cu același nume.

După o lungă plimbare prin pădure, la mânăstire și la cascadă, am revenit în sat. Am căutat și găsit casa unde familia Irinei a locuit mai mulți ani. Micuță, dar din experiența mea inclusiv de prin alte părți ale țării, într-o căsuță ca aceasta, cu doar câteva odăi, poate crește binișor o familie cu mai mulți copii. Ea nu mai este locuită acum, dar grădina din spatele ei este cultivată cu mălină (zmeură). Se ocupă de ea un prieten al Irinei și ne-a dat și nouă din belșug. 

Chiar în apropiere mai era o casă veche pe care, evident, am fotografiat-o.

Împreună cu Irina am mers prin sat pe la câteva dintre prietenele ei de la școala primară. Cu unele dintre ele a ținut legătura pe internet, dar de văzut nu s-au mai văzut de opt ani. Au rezultat discuții despre ce mai face fiecare, la ce liceu a plecat sau ce fac colegii care nu mai sunt la școală.
Discuția era că mulți băieți au intrat în armată (sau la poliție) iar unele fete de vârsta Irinei s-au căsătorit iar câteva au și copii. Chiar dacă am trăit și eu la țară (în copilărie și în vacanțe) și am mai fost pe la satele bunicilor (din ce în ce mai rar, pentru că de ceva timp nu mai am bunici), deci nu sunt total nefamiliarizat cu lumea satului românesc (care se aseamănă, indiferent de ce mal de Prut vorbim), trebuie să recunosc că discuția asta despre cum fete de 18 ani sunt căsătorite și cu copii, era pentru mine din alt film. Concluzia mea a fost că destinul oamenilor de aici se decide repede și e ceva de genul: "școala, vatra sau armata". Adică ori te ții de școală, ca Irina, ori - mai ales băieții - intri în armată (sau muncești pe brânci în vreun domeniu), ori altfel te căsătorești devreme și tot foarte devreme ai și familie, adică vatră.

După ce am vizitat prietenele Irinei, ne-am oprit la magazinul din sat să mâncăm ceva. Nu am fotografiat magazinul, am fotografiat în schimb peretele lui, care era pictat cu scene de viață sătească, iar la intrare străjuiau un țăran și o țărancă. El avea o ploscă, ea pâine și sare - fiecare cu preferința lui. :)
Nimic ieșit din comun la birt, doar că, chiar când să plecăm, mi-a zis un sătean, cu gabarit măricel: "Tu pleacă și să nu mai vii pe aici cu maioul cela". Eu am înțeles ideea, pentru că știam că "maiou" e regionalismul pentru "tricou"și într-adevăr aveam un tricou unionist pe mine (ca întotdeauna). A urmat un scurt schimb de replici în care i-am spus, în esență, că Unirea nu e un lucru rău nici pentru el, pentru că țara nu este doar acest frumos colțișor pe Nistru, ci ea se întinde până la Oradea și îi urez să o descopere pe toată într-o zi. Nu prea aveam însă cu cine discuta așa că terminând oricum gustarea, am plecat.

Următorul obiectiv era movila "Trei cruci", dar pentru a o găsi, aveam nevoie de ajutor și de ghid local. Ne-a ajutat Sandu să o găsim. El e unul dintre cei mai buni prieteni ai Irinei din gașca de demult și ne-am văzut de vreo trei ori pe parcursul zilei:
Prima dată era spre prânz, când am ajuns în sat iar el avea de lucru de zor la casă. Se tencuia și se făceau alte operațiuni de acest gen. Ne-a promis că ne vedem peste câteva ore când termină treaba.
Deși a muncit din greu aproape toată ziua, s-a ținut de cuvânt, a venit (se schimbase de hainele de lucru) și ne-a dus la câmpul de măline de ne-am înfruptat din ele, cum am spus. Erau mari cât nuca. Apoi am plecat spre "Trei cruci".
Aveam să ne mai vedem o dată pe seară (se mai schimbase o dată) când toți tinerii s-au strâns să stea de povești, să joace cărți sau să asculte muzică.

- Ai mai ajuns cu mașina printr-un loc ca ăsta? mă întreabă Sandu. (Intrasem cu mașina pe un drum de țară, care se transformase în câmp, pentru că era prea mult de mers pe jos până la "Trei cruci".) Nu cred că a mai văzut ea așa ceva, a adăugat.
- Ba a mai văzut. La câte drumuri forestiere a văzut mașina asta... că am băgat-o după cetăți, mânăstiri... A văzut la noroaie... Dar într-adevăr, locul ăsta rivalizează destul de bine, am răspuns eu. :)

Peisajul era superb, cerul impecabil. Iar poza asta putea fi perfectă dacă nu băgam eu un deget peste obiectiv, dar trebuie să acceptăm și imperfecțiunile, pentru că ele fac parte din viață și chiar uneori îi dau farmecul... :)

Rezervația peisagistică Rudi-Arionești are, cum spuneam, câmpuri întinse, mlaștini și o droaie de viețuitoare, dar care la ora aceea se ascundeau sau dormeau.

Cetatea antică "Trei cruci" e de fapt integral îngropată sub pământ, e undeva sub movila pe care ajunsesem, biruind salcâmii și o groază de lujeri țepoși. Movila însăși riscă să dispară în curând, înecată de vegetație, cu cruci cu tot. Sandu povestea că acum vreo 10 ani s-a curățat locul de vegetație, dar acest lucru nu se mai cunoaște. De pe movilă, deocamdată, se vede și Mânăstirea Rudi (tot în episodul următor). Peste câțiva ani, posibil să nu se mai vadă, pentru că pe loc va fi o falnică pădure.
Îmi place piatra inscripționată ce se vede în imagine, dar nu mică mi-a fost suprinderea când am citit pe spate o inscripție mai mică: "ONG 'Patrimoniu' din s Rudi, Soros - Moldova a 2005 ii. I. Lozan". Soros-Moldova? Există așa ceva? Și a ajuns pe aici?! Se pare că da.

Nu se putea să plec fără poză din acest loc așa fain și greu de atins. :) 

Pe seară am revenit în sat. Toată ziua a fost faină. Pe urmă ne-am strâns la (alt) magazin și am stat de povești, am jucat cărți.
"Vaaai, poza asta e ca din Ion Creangă", a exclamat o prietenă când a văzut. Da. Dar, probabil că trebuie scoasă mașina din fundal, pentru mai multă autenticitate. :) 
A fost genul de zi în care, pentru a bea apă, trebuia să scoți o găleată. O întoarcere în trecut pentru mine, probabil și pentru Irina. 
La magazin am jucat "Durac", un joc de cărți de proveniență rusească, pe care-l tot învăț și pe urmă iar îl uit. :) S-a povestit cum cei care sunt încă la liceu merg "la Visoca, pentru că e rutieră pentru acel sat." Rutiera se ia de la "trasă", adică de la șosea. Am văzut că colegii Irinei folosesc rusisme multișoare, de exemplu când o fată cerea o "coftă" (plovăr), pentru că îi era frig. Cu toate acestea, vorbind un pic și despre Unire, deși nu prea păreau preocupați de subiect, nu erau contra, ba mai degrabă erau curioși cum ar fi să se unească țările și să dispară barierele: ce ar schimba asta în viața lor? Sunt interesante discuțiile acestea în afara mediului militant unionist, că și așa mi s-a reproșat uneori că mă intersectez doar cu unioniști în Basarabia, ceea ce nu este adevărat.
Și la Arionești am fost, satul vecin, unde se termină pădurea, dar care e în alt raion - Dondușeni. A fost o întâmplare. E totodată cel mai nordic punct atins de mine deocamdată în Republica Moldova. Acolo Irina și-a vizitat, preț de câteva minute, nașa, în timp ce eu și Sandu, care avea treabă în sat, așteptam. Chiar dacă era zece seara, nu au lăsat-o până nu au așezat-o la masă, pentru că este o datină sfântă la români, dar mai ales la sat, să omenești omul care-ți calcă pragul.

Mânăstirea Rudi

$
0
0

 Adânc în pădurea Rudi-Arionești, se găsește Mânăstirea Rudi, pe malul pârâului Bulboana (sau Bulboaca), afluent al Nistrului. Poteca duce din satul Rudi, coborând în vale, până la mânăstire.
(Priveliștea este de pe dealul "La Trei Cruci")

Deep in the Rudi-Arionești Forest is found Rudi Monastery, on the course of the Bulboana stream, a tributary of the Dniestr. A path descends from Rudi village to the monastery.
(The view is from "Three Crosses" hill)


Încă de la intrare, corpul chiliilor atrage atenția, falnic, fiind ridicat în stil neoromânesc în perioada interbelică. Clădirea principală este numită "castel"și este "cartea de vizită vizuală" a mânăstirii, care însă este mult mai veche și a pătimit multe. Bisericuța mânăstirii se ascunde în spatele castelului. Ea împlinește în curând 250 de ani.

From the entrance, the monastery buildings draw the attention, being erected in Neoromanian style in the interwar period. The main building is called "the castle" and is the "image" of the monastery, which is however much older and has gone through a lot. The monastery church hides behind the castle. It shall soon be 250 years old.



Iată, între anii 1770 și 1777, a fost întemeiat un schit, de Petru și Simion Donciu din Movilău (azi Moghilău în Podolia, Ucraina) pe moșia fraților Teodor și Andronache Rudea. În anul în care a fost terminată mânăstirea, domnitorul de atunci, Grigore Ghica al III-lea, a fost asasinat de turci pentru că a îndrăznit să protesteze împotriva răpirii Bucovinei.
Fondarea schitului este atestată printr-o inscripție în slavonă care încă se păstrează în interiorul bisericii: 
"În numele bisericii Sfânta Treime și ierarhului lui Hristos Nicolae s-a înălțat pe timpul preacuviosului de Dumnezeu iubitor Domnul Grigore Alexandru Ghica Vodă, cu binecuvantarea Înaltpreasfinției Sale Inochentie, Episcop de Huși, prin bunătatea și grija preafericitului ctitor Andronache Rudi, căpitan, și fericitul ctitor Simion Donciul, negustor din Movilău, Podolia, pe moșia sus-numitului Andronache Rudea, anul lui Dumnezeu 1777, luna iunie, ziua 1."

The monastery was founded between 1770 and 1777 by Pentru and Simion Donciu from Movilău (today Mohyliv-Podilskyi in Ukraine) on the land of brothers Teodor and Andronache Rudea. In the year the monastery was finished, Grigore Ghica III, Prince of Moldavia at the time, was assassinated by the Turks for daring to protest against the rapt of Bukovina.
The founding of the monastery is attested by an inscription:
"In the name of the Holy Trinity and of Christ's bishop Nicholas was erected in the time of devout and God abiding Prince Grigore Alexandru Ghica, with the benediction of Inochentie, Bishop of Huși, through the kindness and care of the blessed founder Andronache Rudi, captain, and blessed Simion Donciul, merchand from Movilău, Podolia, on the land of above-mentioned Andronache Rudea, year of the Lord 1777, month of June, day 1."


Schitul fiind întâi de călugări, a fost transformat în 1828 în schit de maici, pentru ca în 1846 să fie închis, după o dispută cu un localnic avut, care i-a luat pământurile. După 75 de ani de ruină, Visarion Puiu, Episcop de Hotin, redeschide mânăstirea în anul 1921, pe vremea României Mari. La acea vreme mai exista doar biserica, construită din ziduri groase de peste un metru, biserică ce se remarcă prin arhitectura tipic moldovenească, din perioada medievală, cu streșini largi, unică în Basarabia. Este motivul pentru care, încă din 1921, biserica a fost declarată monument istoric iar ansamblul monahal reconstruit.

The monastery was firs inhabited by priests, then from 1828 on, by nuns. In 1846 it was closed down after a conflict with a local left it without its lands. After 75 years of ruin, Visarion Puiu, Bishop of Hotin, reopened the monastery in 1921, in the days of Greater Romania. At that time only the church stood, as it has one meter thick walls. Its architecture is medieval Moldavian, with large roof eaves. It is unique in Bessarabia and that is why it was declared a historical monument in 1921. The monastery was rebuilt around it. 


Lucrările din anii 1920 au fost de amploare. S-au construit mai multe corpuri de clădiri, din piatră masivă, două dintre ele cu etaj, cea din imagine găzduind biserica de iarnă "Adormirea Maicii Domnului".

The restoration works in the 1920s were extensive. Several buildings were rebuilt from solid rock, two of them with several levels. The one in the picture above hosts the winter church "Dormition of the Virgin".


Cea mai impresionantă este "castelul", școala de dascăli a mânăstirii, proiectată în 1936 de arhitectul Valentin Voițehovschi, sorocean educat la București, de unde a adus arhitectura neoromânească pe Nistru. Printre multe alte realizări, Valentin Voițehovschi are o importanță deosebită pentru orașul Chișinău, unde a construit multe edificii importante după război, precum Filarmonica, Cinematograful Patria, Magazinul Universal "Gemeni" de lângă PMAN, fostul sediu al Ministerului Industriei Alimentare - actuala Cameră a Înregistrării de Stat de pe bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, după Ministerul de Interne. Această din urmă clădire are vădite influențe neoromânești. 
Arhitectul ambiționa realizarea restaurării cetății Soroca, ce doar în perioada prezentă se finalizează, respectând în mare măsură planurile sale.
(Se observă o nișă în acel turn, de unde par că lipsește o emblemă; mă întreb ce se afla acolo inițial.)

The most impressive building is "the castle", the monastery's teacher school. It was built in 1936 by architect Valentin Voițehovschi from Soroca, educated in Bucharest. It is from the capital that he brought the Neoromanian style on the Dniestr. Valentin Voițehovschi is very important also for the history of Chișinău, where he built many buildings after World War II: the Philharmonic, Patria Movie Theater, "Gemeni" General Store and the former headquarters of the Ministry for Food Industry - presently State Registry Chamber, near the Ministry of Interior, on Stephen the Great and Holy Boulevard. This latter building has evident Neoromanian influence.
The architect wished to restore Soroca fortress, but his dream remained unfulfilled until the present day, when the restoration works are almost complete, following his ideas generally.
(There is a small niche in the tower, under the roof. There seems to be missing something there and I wonder what.)


Lucrările de amploare din perioada interbelică sunt atestate de o altă inscripție aflată în biserică: "Această biserică, cu hramul Sfintei Troițe, a schitului Rugilor, s-a restaurat cu totul în anul 1925 sub conducerea Regelui Ferdinand al României, prin osânda Episcopului Visarion al Hotinului, cu cheltuiala Comisiei Monumentelor Istorice din Chișinău și a bunilor creștini, moștenitori fiind stareții Gherontie și ieromonahii Dionisie și Daniil cu tot soborul."

Another inscription in the church reads: "This church, protected by the Holy Trinity, of Rugi Monastery, was completely restored in the year 1925 under the rule of King Ferdinand of Romania, through the efforts of Bishop Visarion of Hotin, with the funds of the Historic Monuments Commission in Chișinău and of good christians, to the benefit of prior Gherontie and monks Dionisie and Daniil with all their synod"


Războiul și ocupația sovietică avea să răstignească Mânăstrea Rudi a doua oară. Este printre primele mânăstiri închise de dictatura comunistă atee. 

World War II and the Soviet occupation crucified Rudi Monastery a second time. It is one of the first monasteries closed down by the atheist communist dictatorship.


Până în 1990, mai bine de 40 de ani, la Rudi a funcționat un spital, sanatoriul pentru copii. La acel moment, o inundație închide spitalul iar căderea dictaturii permite redeschiderea mânăstirii. 

For over 40 years, until 1990, in Rudi functioned a children's hospital. At that moment, a flood forced the closing of the grounds and the fall of the dictatorship allowed the reopening of the monastery. 


Azi, Rudi este iar un loc de liniște și rugăciune. Vechimea și stilul ei arhitectural, atât medieval cât și interbelic, îi dau o deosebită valoare istorică. Am îndrăgit-o imediat pentru aceste trăsături, pentru istoria ei, pentru amplasamentul ei pe Nistru, fluviul nostru fruntar. Este un loc în care nădăjduiesc să mă mai întorc, cu inima la fel de deschisă ca în ziua când l-am vizitat prima dată.

Today, Rudi is again a place of peace and worship. Its age and architectural style, both Medieval and Neoromanian, give is special historic value. I instantly loved it for these traits, for its history, for its place on the Dniestr, our border river. It is a place I hope to see again, with an open heart like the time I first visited it.

* Sfat: în mânăstire nu este permis accesul fetelor decât cu rochie lungă și năframă. Băieții și domnii trebuie să poarte pantaloni lungi. Se pot da la poartă aceste articole vestimentare, dar mai bine să fiți prevăzători și să aveți la voi.

* Advice: it is not allowed in the monastery without long dresses and pants for ladies and gentlemen, respectively. A few can be borrowed at the entrance gate, but it is more prudent to bring your own. Ladies also have to wear a scarf.

** Mulțumesc colegei mele Oana pentru că mi-a împrumutat aparatul cu care am făcut o mare parte din pozele acestei excursii în regiunea Soroca.

** Special thanks to my work colleague Oana who lent me her camera to take most of the pictures at the monastery and generally on the trip to Soroca.

Marșul lui Ștefan cel Mare - ziua 1

$
0
0
De când s-a terminat Marșul lui Ștefan cel Mare, care a fost destul de mult reflectat în presă și pe bloguri, am știut că voi dori să scriu propria impresia despre cea mai mare acțiune unionistă a anului 2015, totodată cea mai mare din ultimii ani - poate ultimele decenii. Știam că nu va fi deloc ușor să relatez acele 8 zile de foc (la figurat și la propriu, prin prisma temperaturilor pe care le-am suportat). Mi-a luat ceva timp până să încep. Poate e mai bine că scriu după câteva luni, nu la cald; oricum, impresiile rămân valabile și îmi rămân întipărite pe viață. Să începem dară:

Marșul lui Ștefan cel Mare a început pe 5 iulie 2015, când a avut loc Marea Adunare Națională de la Chișinău și s-a încheiat duminică, 12 iulie, cu întâmpinarea Marșului la București, când basarabenii au mers la Cotroceni să ceară Unirea României cu Republica Moldova.

Pentru mine lucrurile au început efectiv cu o zi mai devreme, sâmbătă pe 4 iulie, când am ajuns la Chișinău, și o bună parte din zi eu și colegii ne-am războit cu instalarea unui imens tricolor în Piața Marii Adunări Naționale (sau PMAN). Vântul ne dădea de furcă... pitoanele se smulgeau... Noroc cu Marian, un voluntar cu care acum doi ani făcuzem planton la corturi în campania "Aducem Basarabia Acasă"și care venea prima dată la Chișinău, care s-a urcat neobosit în salcâmii din piață să-l lege. Cu ceilalți băieți, am reușit să-l dovedim. Seara a fost încheiată cu o rupere de nori, încât cu greu am ajuns la Dinu pe dealul de la Poșta Veche. Rămânea de văzut dacă mai puteam ieși de acolo a doua zi (străzile sunt doar parțial asfaltate, "Chirtoacă-i de jină"). 

A doua zi, duminică 5 iulie, a fost ok; soarele era sus, noroaiele erau uscate iar eu aveam de luat rutiera și apoi un trolebuz pentru a traversa orașul până în Telecentru, unde ajungea și Irina cu rutiera de Mingir. Era atât de mult soare și așa de multă liniște la 7 dimineața... orașul nu se trezise încă.

La autogară, ca în tot orașul, afișe pentru Marea Adunare Națională din acea zi și oameni cu tricouri unioniste. Era promițător.

Din Telecentru, înapoi la Liceul Gheorghe Asachi, punct de adunare al Tinerilor Moldovei. Scurt moment fotografic cu Irina, Dinu și Roxana - prieteni noi, dar buni - care poate fi considerată o poză "înainte", care să contrasteze cu cea de "după" marșul de 200 de kilometri, arși de soare și un pic mai slabi. A fost totuși un efort ieșit din comun să mergem câte 30 de kilometri pe zi, pe caniculă!
În spate, viitorii eroi ai lui Ștefan cel Mare și muntele de bagaje.

Dar înainte de marș: Marea Adunare Națională. Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău era din nou umplută de unioniști, veniți să ceară Unirea.

Pe scenă, artiști unioniști precum ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana...


...sau Cristofor Aldea-Teodorovici.

S-au succedat mulți vorbitori și de asemenea un sobor de preoți, pentru că fără Dumnezeu orice strădanie este în zadar.

Fotografii erau la datorie ca la un concert de rock, în fața scenei sau prin mulțime, iar unii chiar cățărați pe Arcul de Triumf. Era să ajung și eu acolo, dar am avut ghinion, în ultimul moment nu s-a mai putut. Păcat, apropo, că monumentul nu este vizitabil în mod organizat, la ce bun să ai un monument de for public, pentru a-l ține închis? 

Punctul culminant al adunării a fost votarea Unirii de către mulțimea adunată în piață. Mii de brațe s-au ridicat în aer afirmativ, la întrebarea dacă oamenii vor unirea României cu Republica Moldova.

Apoi Marșul lui Ștefan cel Mare s-a urnit din loc. Întreaga piață s-a întors spre dreapta, statuia lui Ștefan cel Mare, spre Prut și a pornit. 

E greu de descris entuziasmul acelor momente. Cu toții strigam, scandam, fluturam drapelele. "Chișinău și București, două inimi românești!""O dorință sinceră, România liberă!""Unitate - națională!" Cel mai des ieșeau din piepturi strigătele repetate "U-ni-re! U-ni-re!"

În timp ce coloana continua pe bulevard, oamenii la portavoce sau la tobe se schimbau, toți voiau să dea tonul și să dea totul. Aici, amicul Florin, "Vulturul". Alți doi frecvent la portavoce erau Ursu și Lupu (de data asta nume de familie). Nu e glumă! :)

Oamenii mergeau în fața drapelului, în spatele lui, pe margini și chiar pe dedesubt! Mai ales copiii se jucau cu el, ca și la precedenta manifestație "16 mai uniți". 

Coloana cobora pe bulevardul Ștefan cel Mare spre ieșirea orașului. 

Marșul lui Ștefan cel Mare văzut de la Universitatea "Ion Creangă" (Piața Dimitrie Cantemir).


Frumos era faptul că în coloană erau tineri, dar și multe familii cu copii în spinare...

... copii în căruț...

... vârstnici. Au fost multe persoane peste 60 de ani cu noi; unii au parcurs tot marșul!

Un alt moment emoționant a fost ieșirea din Chișinău. Am trecut de ultimul rond, am lăsat panoul indicator în dreapta și am continuat pe drumul ce străbate pădurile ce mărginesc orașul. Gata, eram pe drum! Nu mai era cale de întoarcere.

Al doilea oraș românesc are, pe lângă obișnuitul și discretul panou, și acest obelisc ce mie îmi place foarte mult. Toate orașele și raioanele se disting cumva, în Republica Moldova, iar Chișinăul nu putea face excepție.

Coloana de unioniști la ieșirea din Chișinău

Soarele apunea, noi tot mergeam.

Destinația serii era Strășeni, o distanță de 25 de kilometri. Au fost parcurși repede, plini de entuziasm cum eram. Căldura zilei slăbea constant. Nu știam că următoarele zile aveau să fie mai grele...


Mulțumesc, pentru fotografiile folosite, lui Alex Murgoci, Constantin Grigoriță, Nadejda Roșcovanu și Iulian Nuță.

Marșul lui Ștefan cel Mare - ziua 2

$
0
0
În prima zi a marșului am ajuns, târziu, după lăsarea nopții, la Strășeni. Acolo ne-am cazat la internatul orașului. Ne-am învățat cu împărțirea bagajelor, repartizarea pe camere, pe grupe de câte 20 - fiecare cu un responsabil, servit masa la cantină și coada la duș; programul nostru de seară toată săptămâna, adică.

In the first day of the march, we arrived late, after nightfall, in Strășeni. There we spent the night in a boarding school. We got familiar with distributing the luggage, taking our rooms in groups of 20 - each group with a leader, serving dinner and the shower line; it was our daily evening drill. 

Un coleg a surprins din prima seară atmosfera de la cantină, masă la care am avut ou, pateu și legume. Vedetele săptămânii au fost însă, fără discuție, grecica și bătuta (hrișcă și șnițel), nelipsite aproape în fiecare zi. Tot în prima seară, dușul a fost cam rece, dar asta nu a fost nimic față de zilele care au urmat... Oricum, somnul a venit aproape instantaneu după oboseala de peste zi, iar trezirea urma să fie la ora șase.

A colleague captured the atmospehere in the first evening, when we had eggs, pate and vegetables. The main course was usually buckwheat and schnitzel. Also in the first evening the shower was a bit cold, but that was nothing compared to the following days... Anyway, sleep came almost instantly after such a tiring day. Wake-up was at 6 AM. 

Imagine de-a doua zi, după micul dejun. / Image from the next day, after breakfast.

Ultimele pregătiri... / The last preparations.

Traseul zilei: Strășeni - Lozova, dar nu direct, ci trecând prin Pănășești, Căpriana și Vorniceni, popasul zilei fiind la mânăstire.

The route for the day: Strășeni - Lozova, but not directly, rather passing by Pănășești, Căpriana and Vorniceni, the stop being at Căpriana Monastery.

Și suntem  gata de drum! / Ready to go

Imagine din Strășeni, la coborârea de la cămin; același deal ne-a dat mult de furcă o seară în urmă, când a trebuit să-l urcăm, foarte obosiți fiind.

Image from Strășeni, coming back down from the boarding school; the same hill was hard to climb the night before, being so tired from the day's walk.

Am pornit numeroși... / We set off...

... și plini de entuziasm. / ... full of enthusiasm

Aspect de pe drum. / Aspect on the road.

Bifurcația spre Căpriana... / The crossroads to Căpriana...


...cu un frumos panou mozaicat. / ... with a beautiful mosaic panel.

Drumul continuă, dar oboseala începe să se facă simțită. / The road continues, but the first signs of fatigues start to show.

Facem un popas în pădurea de dinaintea satului Căpriana... / We take a break in the woods before Căpriana...

... iar după scurt timp intrăm în sat. / ... and soon we enter the village.

Scandările reiau: "Un gând mă chinuie când peste Prut privesc / și n-am să uit vreodată cât am să trăiesc / doar o țară am și asta o iubesc: / Basarabia pământ românesc!" Totuși, oboseala își spunea cuvântul, vocile erau uscate, ne venea greu să continuăm cântările. La un moment dat am luat eu și Roxana portavocile și i-am înlocuit pe cei care scandaseră până atunci. Mă stresam pe moment că era prea liniște în coloană, dar Sabin mi-a zis să mă calmez: important era să ajungem la mânăstire și la popasul de prânz.

The chants resumed: "I have an agonizing thought gazing over the Prut / and I shall never forget / I only have one country and I love it: / Bessarabia Romanian land!" However, the fatigue was taking its toll, throats were dry, we had a hard time continuing. At a certain moment Roxana and I took the megaphones and we replaced those who set the tone. I was upset, at the moment, that it was too quiet but Sabin told me to chill out: it was more important to arrive well at the monastery for the noon break.

Aspecte din satul Căpriana, cu numeroasele răstigniri... / Aspects from Căpriana with its numerous crosses...

... și o frumoasă clădire cu mozaic. / ... and a beautiful building with mosaic.

O ultimă linie dreaptă și am ajuns la mânăstire, unde am fost primiți de primarul satului și de nea Tudor Ungureanu din ansamblul "Ștefan Vodă".

One last straight line and we arrived at the monastery, where we were received by the mayor and Tudor Ungureanu, lute-player in the "Ștefan Vodă" folk music band.

Unioniștii adunați în fața Mânăstirii Căpriana. / The unionists gathered in front of Căpriana Monastery.

Despre Mânăstirea Căpriana am avut deja ocazia să scriu, am mai vizitat-o. Este un loc de seamă pentru Basarabia din punct de vedere spiritual. A fost evocată de Doina și Ion Aldea Teodorovici în "Clopotul Învierii". Câțiva kilometri distanță de drumul principal Leușeni - Chișinău, nu ar trebui ocolită. Din păcate, și de data asta, am putut vizita doar biserica mai nouă, nu și cea veche.

I wrote already about Căpriana Monastery, I visited it before. It is very important place in Bessarabia, spiritually. It was evoked by Doina and Ion Aldea Teodorovici in "Clopotul Învierii" (the Ressurection Bell). It is just  few kilometers from the main road Leușeni - Chișinău and should not be passed by. Unfortunately, this time also, only the new church could be visited, and not the old one.

Grupul de unioniști la Mânăstirea Căpriana. / The unionist group at Căpriana Monastery.

După scurtul popas la mânăstire, am continuat: mai aveam un efort de făcut până la pauza de prânz. Iată coloana de unioniști, lăsând mânăstirea în urmă, la urcușul unui deal spre poiana unde urma să luăm masa.

After the short stop at the monastery, we pressed on: we still had an effort to make before the noon break. Here is the unionist column, leaving the monastery behind, climbing a hill toward the meadow where we were to have lunch.

Din cauza căldurii și oboselii de dimineață, drumul devenea extrem de anevoios. Pentru a scăpa de nădușală, unii participanți la marș au optat pentru sandale, dar deseori acestea s-au dovedit incomode și pe moment s-a recurs la mersul desculț... Următoarele zile aveau să devină și mai grele, sub aspectul mozoalelor (bătăturilor) și bășici de tot felul...

Because of the heat and the morning fatigue, the road was becoming very arduous. To avoid overheating, some march participants chose to wear sandals, but often these proved uncomfortable and there were moments when barefoot walking was preferred... The next days would be even harder, participants getting calluses and blisters of all sorts.

Sosirea la popas, într-o vale cu izvor din Pădurea Căpriana. Nu știu ceilalți cum erau, dar eu eram sleit de puteri. De fapt mulți erau la fel, pentru că imediat s-au așezat pe unde au putut, pe patul de frunze moarte. În anumite locuri erau încă umede de la ploaia ce căzuse două zile mai devreme, deci trebuia băgare de seamă. Ne-am ridicat doar pentru a lua mâncarea servită la masă de alți voluntari și pentru a umple sticlele cu apă de izvor.

The arrival at our noon break site, a meadow in Căpriana Forrest with a spring. I don't know how the others were, but I was worn out. In fact, many were in the same shape, because they immediately sat where they could, on the bed of dead leaves. In some places they were still humid from the rain that fell two days before. We got up only to take the food served by other volunteers and to fill the bottles with fresh water.

În timp ce luam masa, nea Tudor cânta din cobză. Mulți voluntari, din cei mai temerari și mai rezistenți, s-au prins în horă. Mie pe moment mi s-a făcut rău; ar fi trebuit să le fac poză, dar nu m-am putut ridica și de sarcină s-a achitat (Adi) Lupu. După ce lumea a plecat de la masă, m-am dus să mă așez pe bancă. La scurt timp m-am lungit pe ea, pe spate și, epuizat fiind, am adormit. Mai bine de o jumătate de oră, în vacarmul ambiental (cântecele, hora, conversațiile), am dormit pe o bancă îngustă și incomodă. Nu știam dacă voi mai fi în stare să continui, eram îngrijorat și mi-era ciudă. Mă durea rău și genunchiul drept, întotdeauna primul care cedează la efort (cum se mai întâmplă când merg pe munte). I-am cerut lui Sabin cremă (el avea materialele de prim-ajutor), prin miracol aceasta mi-a permis să pot merge, dar am mai depins de ea vreo două zile. Scandatul și fotografiatul vor rămâne pe planul doi pentru mine în acea zi, mi-am zis în sinea mea: îmi propuneam în primul rând să ajung pe picioarele mele la popasul de seară...

While we ate our lunch, our host Tudor played the lute. Many volunteers, the more courageous and resilient ones, started a dance (horă). At the moment I felt sick; I was supposed to take pictures of the moment but I couldn't get up and (Adi) Lupu sorted that out. After people got up from the table, I went to sit on the bench. Shortly after I lied down on it, flat on my back and, exhausted, I fell asleep. For more than half an hour, in the general racket, (songs, dance, conversations), I slept on a narrow and uncomfortable bench. I didn't know if I would be able to go on, I was worried and angry. My right knee hurt badly, it's always the first to give in when making an effort (mountain climbing for exmple). I asked Sabin for some balm (he had the first-aid kit) and, miraculously, it allowed me to walk, although I depended on the treatment for another couple of days. Chanting and photographing would remain on a secondary plane for me today, I told myself: I was keen just to make it on my own two feet at the night's stop...

După câteva ore, am repornit, ieșind din pădure și traversănd dealurile spre șosea, apoi spre șoseaua principală. Peisajul în jur era superb. Eu mă concentram să pun un pas în fața celuilalt. La un moment dat ne-am oprit să așteptăm coloana să se regrupeze. Am mers imediat și m-am așezat la umbra unui copac, trei minute. Temperatura era caniculară, spre 35°C.

A few hours later we took to the road again. We came out of the woods, took a dirt road to the main road, viewing the superb scenery. I was concentrating just on putting one foot in front of the other. Soon we stopped to wait for the column to form and I immediately went to sit in the shade of a tree for a couple of minutes. It was 35°C.in the shade.

Am continuat iar drumul iar după vreo zece minute un nou popas, la parcarea-belvedere spre Mânăstirea Căpriana, ce se vede în spatele grupului. Deja recunoșteam locul: pe aici venisem să vizitez mânăstirea, deja de două ori, dar cu mașina și din sensul opus.

We continued and after ten more minutes made another stop in a parking lot which is also a viewpoint towards Căpriana Monastery. I recognized the place since I parked here twice on previous visits. We were on the main road to the monastery, the one I used previously from the opposite direction.

Am reluat drumul. După această parcare, urcușul continua și mai abrupt. Efortul era extraordinar; soarele bătea puternic, fiecare pas era o luptă iar șiroaiele de transpirație luau deja proporții de maraton. Eram pentru prima dată confruntat cu astfel de situație. Această imagine, surprinsă de Pavel Munteanu, a ajuns virală pe internet în aceași zi (peste 1,5 milioane de aprecieri). A fost plătită de noi, cei din marș, cu sute de litri de transpirație.

Again on the road. After the parking lot, the hill became more abrupt. The effort was extraordinary; the sun was hitting hard, each step was a struggle and beads of sweat were trickling like on a marathon. This was the first time I was in such a situation. This image was taken by Pavel Munteanu and went viral on the internet on the same day (more than 1,5 million likes). It was paid for by us, the ones marching, with hundreds of liters of sweat.

O altă imagine, făcută de mine de data asta (mă străduiam și eu în acele momente să surprind efortul incredibil pe care îl făceam). Toată lumea aproape se târa la deal în sus. Bine organizați și cu simțul răspunderii, am avut pe tot parcursul marșului cu noi mașini de suport logistic și o ambulanță. Acestea au fost puse la încercare la maxim la acel moment. Am fost destul de îngrijorat când și Roxana, în ciuda tuturor eforturilor, a trebuit să se oprească și a dus-o ambulanța până pe creasta dealului, la drumul principal; a fost mai prudent așa, pentru că i se făcuse rău.

Another image, taken by me this time (I was trying at the same moment to capture the incredible effort we were making). Everybody was almost crawling up the hill. Since we were responsible and well organized people, we had with us cars to help with the logistics and an ambulance. These were put to the test at this moment. I was very worried when Roxana, in spite of her best efforts, had to stop and was taken with the ambulance to the top of the hill; it was safer this way, since she felt queasy.

Ajunși la intersecția cu drumul principal Chișinău - Leușeni, ne-am oprit la umbră. Plecasem prematur de la popasul din pădure și se impunea o pauză de minim o oră să ne revenim și să lăsăm căldura să treacă. Eu încă eram îngrijorat, dar optimist. Dificultatea momentului era dată și de neobișnuința organismului cu acest tip de efort, de durată, dar aveam să ne călim în următoarele zile. Între timp, Igor, Jalbu colegii asigurau atmosfera. Igor era responsabil cu candența în marș (avea o tobă, cam gălăgioasă uneori :) ), Jalbu cu monitorizarea coloanei și comunicarea prin stație. În această primă zi completă de marș, totul se regla din mers, la propriu și la figurat.

When we arrived on the main road Chișinău - Leușeni, we sat down in the shade. We left too early from our noon break and we needed more time to rest and to let the heat pass. I was still a bit worried, but more optimistic. The moment's difficulty was caused also by the body not being used to this type of prolonged effort, but we would toughen up in the following days. In the meantime, Igor, Jalbu and some others were responsible with the good mood. Igor was responsible with setting the rhythm (he had a drum, a bit noisy sometimes :) ), Jalbu was responsible with monitoring the column and communicating through the station. In this first full march day, we fine tuned a certain things as we went along.

De comun acord cu jandarmeria, care ne-a însoțit tot marșul, restul drumului avea să se facă la umbră, pe sensul opus direcției de mers al mașinilor. Unde s-a putut s-a intrat pe iarbă, între pădure și șosea. A fost diferența dintre rai și iad.

We agreed with the police, who was with us the whole march, to walk in the shade for the rest of the day, facing the traffic as we went. In some places there was enough space to walk along the road. It made the difference between heaven and hell. 

Un scurt moment amuzant, cu acest "panou antiincendiar"; pur și simplu este un punct logistic prevăzut cu măturici, spre a fi folosite în caz de incendiu (minor). Am mai întâlnit termenul și pe mai departe.

A funny moment with this "anti-incendiary panel"; it's simply a point where you have some brooms which can be used to smother a minor fire. I came across this term in some other places.

Drumul nostru continua, la umbră. Urma să părăsim însă drumul principal, pentru a coti spre Vorniceni și de acolo spre Lozova, destinația serii.

Our road continued in the shade. We soon had to leave the main road and turn towards Vorniceni and then Lozova, our destination for the day.

"Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?" (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel)

"If God is for us, who can be against us?" (Saint Paul's epistle to the Romans)

Ultima porțiune de drum: coborârea spre Vorniceni. Soarele asfințea, în sfârșit căldura nu ne mai supăra.

The last portion of the road: the descent to Vorniceni. The sun was setting, finally the heat no longer bothered us.

De oboseală, am trecut, ca prin vis, prin satul Vorniceni, pe care aveam să-l descoperim sub auspicii mult mai simpatice a doua zi, odihniți. Vederea panoului "Lozova" a fost ca o sărbătoare.

I was so tired, I passed through Vorniceni like in a dream. It would look a lot better the following day. Seeing the "Lozova" panel was like celebration.

De la panou la cazare, însă mai era... Un ultim efort, mai e puțin!

There was still some way to go from that panel to actually reaching our destination... One last effort, only a little bit of road left!

Și am ajuns! Finalul zilei a fost un teren de sport, pe care ne-am întins cu toții; aici, preț de aproape o oră, am ascultat întâmpinarea autorităților de la Lozova și am privit un frumos program artistic. Din păcate lumina slăbea; totuși, au fost câțiva temerari care, din nou, au încins o horă.
Când s-a înoptat de-a binelea, am mers la cazare, care era în incinta Liceului Teoretic "Mitropolit Nestor Vornicescu". Din nou identificarea bagajului și a locului de dormit: de data aceasta sala de sport.

And we have arrived! The end of the day found us on a football field, where we all lied down; for almost an hour we listened to the welcome speech of the local authorities and we watched a beautiful artistic moment. Unfortunately, the light was dimming; however, a few courageous volunteers again started a dance.
When night fell completely, we went to our lodgings in "Mitropolit Nestor Vornicescu" High School. We found our luggage again and the sleeping quarters: the gym this time. 

M-am întins pe jos, rupt. Întrebare strategică: cât de lungă o fi coada la duș? Și cum o fi dușul, auzisem că e o improvizație de campanie... nu aveam duș în incintă. Mai ales, eram istovit, dar era imposibil să mă culc fără duș... Dilemă, dilemă...
Până la urmă mi-am luat inima în dinți și am bâjbâit spre zona dușului. Dintr-o parte se auzeau niște chiote sau mai degrabă urlete, iar un grup se organiza cu hainele, la uscat și la schimbat.
- Băi, n-are careva un telefon, o lanternă? fac eu.
Pe urmă aud o voce familiară, mi se obișnuiesc ochii, iar în fața mea era Băzăvan, cum l-a făcut mama natură...
- Hai aici, Romulus, uite, poți să-ți pui hainele pe sârmă...
- A, e ok băieți, nu mai e nevoie de lanternă... râd eu.
Toată lumea era goală pușcă pe acolo, deși totuși nu se vedea mare lucru în beznă, iar zona fetelor era separată de cea a băieților (duș de campanie dar norme moderne, de secol 21!).
Din zona dușului, în continuare urlete și, din când în când, un "Capceleaaa!!!" Aveam să aflu mai târziu că Capcelea a fost maistrul șef la cabinele de duș iar cisterna cu apă tot el o adusese; era rece. Chiar foarte rece pentru că era miezul nopții și dacă peste zi o încălzise soarele, acum era sloi.
Pe scurt, a fost cel mai rapid duș din viața mea, înghețat, beznă și milităresc.
- Cam rece apa, îngaim eu, morocănos, înapoi în sala de sport.
- Nemulțumitului i se ia darul, îmi veni replica, înțeleaptă.
M-a pus pe gânduri... Așa e, era mai rău deloc fără duș... Ca și în Caravanele "Trai Mai Bun" cu un an în urmă, când, cutreierând satele simple ale Basarabiei, am învățat, un pic, cum e să te descurci cu mai puțin și să nu cauți tot timpul să te îndestulezi, primeam din nou o lecție... Cu gândul ăsta, m-am pus la somn.

I lied down, knackered. Question: how long is the line at the shower? And how IS the shower, I heard it was improvised, like a field shower. There was none in the building.I was really exhausted but it was impossible to go to sleep without showering... What a dilemma...
I finally decided to go outside and look for the shower. From one side there were some yells and screams and a group was changing and drying clothes.
- Hey, does anyone have a phone, a flashlight or something? I go.
- Hey, over here Romulus, look, you can put your clothes on this wire...
- Oh, it's ok, guys, no need for a flashlight... I laugh.
Everyone was butt-naked, although you couldn't see much in the dark. and the girl's section was separate (field shower with modern, 21st century conditions).
From the shower area some screams could still be heard and an occasional "Capceleaaa!!!" I would find out later that Capcelea was the designer and builder of the shower cabins and the water tank was also brought in by him; it was cold. Very cold indeed because it was midnight and if the water was heated by the sun during the day, it was icy by the time we showered.
To cut things short, it was the quickest shower in my whole life, icy, dark and martial.
- The water is a bit cold, I mumble, a bit grumpy, back in the gym.
- The ungrateful gets his gift taken away, came the wise reply.
It got me thinking... That was true, it would have been worse with no shower at all... Like in the "Better living" Caravans, a year before, when, roaming the simple villages of Bessarabia, I learned, a little, how it is to make do with less and not try always to satisfy every whim, I was being taught a lesson... Pondering on this, I went to sleep.

A doua zi, în zori, am mers ață să văd și eu, pe lumină, cum arăta grozăvia de duș de la miezul nopții... Aha... Duș de campanie în stil militar cu apă direct din camion: bifat! :)

The next day, at dawn, I went straight to the shower area to see the installation in the light of day. Ok, so I crossed this out from the list: military style shower straight from the tank truck! :)


Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Andrei Croitoru, Pavel Munteanu, Anatol Ursu, Anton Bălan și Adrian Băzăvan.

Thank you for the pictures used: Andrei Croitoru, Pavel Munteanu, Anatol Ursu, Anton Bălan and Adrian Băzăvan. 

Marșul lui Ștefan cel Mare - ziua 3

$
0
0

Noaptea petrecută la Lozova a fost foarte călduroasă, dar odihnitoare. Era binevenită răcoarea de la prima oră a dimineții.

The night spent in Lozova was very hot, but I got a good rest. The morning's freshness was more than welcome.

Foarte repede ne-am organizat pentru micul dejun; acesta semăna binișor cu masa din caravanele "Trai mai bun", dar pentru dimineață era ok.

We organized breakfast in record time; it looked a lot like breakfast in the "Better living" Caravans, but it was enough for breakfast.

Într-o oră, eram deja gata de drum. / In one hour, we were ready to go.

Traseul zilei era Lozova - Călărași, trecând prin Vorniceni și Sadova. / The day's destination was Călăraşi, passing through Vorniceni and Lozova. 

Și am pornit la drum! / And we're off!

Foarte curând am ajuns iar la Vorniceni, mult mai odihniți decât cu o seară înainte și foarte bine primiți. / Verz soon we arrived in Vorniceni, better rested than the night before and we were very well received. 

A fost tare frumos că în toate localitățile din Republica Moldova și din România am fost primiți cu flori, fructe, pâine și vin. Voluntarii au apreciat întotdeauna.

It was great that in every town or village in the Republic of Moldova and Romania we were greeted with flowers, fruit, bread and wine. The volunteers appreciated a lot.

Autoritățile locale au ținut un scurt discurs. / Local authorities held a short speech.

Apoi ansamblul de copii al satului a încins hora. Mi-au plăcut foarte mult uniformele și dansurile. Împreună cu cele de la Călărași, din aceeași seară, au fost cele mai frumoase din întreg marșul. Eram și foarte odihnit, bine dispus, iar ziua de marți a fost cea mai ușoară din tot marșul.

Then the children folk dance ensemble took over. I liked their dances and traditional clothes very much. Along with the ensemble in Călăraşi the same evening, they were the best in the whole march. I was also in excellent mood, being rested and the day the easiest in the whole march.

Curând ne-am prins toți în horă și a fost un moment foarte frumos. / Soon we joined in and it was a very beautiful moment indeed. 

Curând am pornit din nou, spre Sadova. / We soon resumed our march, to Sadova.

La ieşirea din Vorniceni am obsrvat această poartă impunătoare, dar nu am prea putut vedea ce se afla dincolo. / Exiting Vorniceni, I saw this imposing gate, but I could not really see what was on the other side.

Aspecte haioase de pe drum: interzis scăldatul, pescuitul, spălat auto (??!!) / Funny moments along the way: bathing, fishing and car washing (??!!) forbidden.

Panoul de intrare la Sadova / Entrance marker in Sadova

Am intrat în localitate cântând. / We entered the village chanting.

Eu eram undeva prin faţă, făcând poze coloanei şi împrejurimilor. / I was ahead of the column, taking photographs of the volunteers and also the surroundings.

Biserica din Sadova, cu arhitectură tipică, dar o turlă neobişnuit de mică. / The church in Sadova, with typical architectural but an uncharacteristically small cupola.

Răstignire (troiţă) şi fântână acoperită cu tablă dantelată, altă privelişte tipică pentru un sat basarabean. / Cross and a well covered with a decorated metal plate roof, typical in Bessarabian villages.

Sadova avea şi o colecţie de porţi frumoase din tablă, aceasta este una dintre cele mai frumoase din ele. / Sadova also had a collection of beautiful metal gates, this is one of the best examples.

Pe parcurs, mai mulţi oameni au ieşit să ne salute, unii cu steaguri. / On our way several people came out to greet us, some carrying Romanian flags.

loc de joacă în Sadova (am mai văzut exemple şi în alte sate - sunt destul de rudimentare) / playground in Sadova (I saw some other examples in other villages, they are rahter plain)

Ultima linie dreaptă în Sadova... / The last straight line in Sadova...

Am fost aşteptaţi de autorităţi în piaţa principală şi din nou primiţi foarte bine. / We were greeted and very well received by the local authorities in the main village square.

Voluntarii pozând în faţa staţiei de autobuz din Sadova. / Volunteers in front of the Sadova bus station.

Curând am pornit din nou, spre popasul de prânz. Soarele amiezii era foarte puternic şi chiar topea asfaltul sub picioarele noastre. Chiar la ieşirea din sat era un deal foarte abrupt.

We set off again soon. The noon sun was very powerful and was melting the asphalt under our feet. Exiting the village there was a steep hill.

Curând am intrat într-o pădure. În imaginea aceasta se observă clar râuleţele de asfalt topit şi resolidificat; la acel moment era chiar moale sub picioarele noastre. Spatele coloanei era urmat permanent de ambulanţă şi de o maşină de poliţie.

We soon entered a wood. In this picture can be clearly observed the tiny asphalt streams, melting and solidifying. It was really soft under our feet at that moment. The column was closely followed at all times by an ambulance and a police car.

Totuşi, în pădure am dat şi de umbră şi ne-a fost mult mai bine. Drumul de la Sadova la popas a fost cam dificil, dar curând am ajuns la popas.

Once we entered the forest, we got some shade, though, so it was much better. The road from Sadova was a bit long, but we soon arrived for our break.

Popasul de la Sadova a fost cel mai bun, din mai multe puncte de vedere. Sosisem odihniţi, aşa că după ce toată lumea a mâncat, mai mulţi s-au strâns şi au început o cântare. Asta nu i-a împiedicat pe alţii să tragă un pui de somn, mai încolo. La popas am avut şi prize şi astfel am putut intra pe internet, consulta ştirile (inclusiv despre marşul nostru) şi trimite fotografii colegilor. Lângă poiană era o fântână unde am spălat un tricou şi l-am pus la uscat: în soarele puternic, în 15 minute era uscat!

The break at Sadova was the most pleasant in the whole march, for several reasons. We were still fresh when we arrived, so after everyone had lunch, some started singing folk songs. This didn't prevent some others to catch a nap. We also had electricity there, which allowed me to check the internet for news and to post some pictures. Near the meadow there was a well where I washed a T-shirt. The sun dried it in 15 minutes!

Alt grup la odihnă la popasul de la Sadova.


Spre ora 5, am plecat iar. Căldura se mai lăsase.

Destul de repede am ajuns la marginea orașului Călărași.

Chiar la intrare curge râul Bâc, râul ce trece și prin Chișinău (aici cu Igor).

Casă pitorească din Călărași. În zona centrală orașul are și blocuri. Populația e în număr de 15000.

Sosirea noastră în Călărași.


Ne-au întâmpinat autoritățile locale, un grup de copii în costume populare și voluntarii noștri de la Călărași, printre care cei mai vrednici sunt Mihai, Mariana și Tudorița. Pe ei îi știam deja de un an, de când au fost la Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus.

Placă oferită localităților prin care am trecut.

Și la Călărași, am fost primiți de un ansamblu folcloric de copii.

Moment. :)



Însuflețiți de horă, ne-am prins și noi, cu toată oboseala de peste zi.

Surpriza plăcută a venit la masa de seară, la un restaurant în toată regula, masă variată și îndestulătoare. Eram toți foarte încântați.

Seara s-a încheiat cu o lansare de lampioane tricolore.

Ne-am strâns din nou în piața centrală și am lansat zeci de lampioane...

... care au înălțat, ca un semnal, speranța noastră de înfăptuire a Unirii.


Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Anton Bălan, Adrian Băzăvan, Igor Mocanu, Anatol Ursu, Saveli Bălan, Pavel Munteanu și Radu Popescu

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 4 Călărași - Cornești

$
0
0
Dimineața de miercuri în Călărași eram din nou strânși în piața principală a orașului, în așteptarea plecării. Nu știam la acea oră că va fi cea mai grea zi din marș: urmau multe ore caniculare pe un drum drept, dar cam lipsit de umbră.

Traseul zilei era Călărași - Cornești, cu trecere prin Sipoteni și Bahmut, pe valea Bâcului.

Chiar la ieșirea din Călărași am cumpărat o pungă de piersici de la cineva de pe drum (2 lei kilogramul de piersici...) și le-am împărțit celor din marș. Eram foarte bine dispus.

Contrar acestui panou straniu, ziua era doar la început.


Coloana mergea în ritm bun și așa cum am mai scris, au participat, la tot marșul, și persoane în vârstă.

Problema însă era căldura, foarte puterică încă de dimineață. Probabil s-a apropiat de 40° la umbră. Am observat că beam multă apă și de curiozitate am urmărit câte stricle am terminat în acea zi. Mi-au ieșit la socoteală vreo 6 litri; mers la baie era nevoie doar seara, restul, peste zi, se evapora... Era deja clar că nu mai supusesem corpul la asemenea regim până acum.

Peisajul pe valea Bâcului cu un element mai rar în Basarabia: un tren (rețeaua feroviară nu e foarte dezvoltată, oamenii se deplasează mai mult cu rutierele).

Aspect de la primul popas. Apă și umbră, tot ce ne-am dorit în acea zi...

Și iar la drum. În prima oră a dimineței, mai ales pentru că mă oprisem să iau piersici, sau urcam și coboram coloana să fac poze, îmi schimbam poziția în coloană. Acum, însă, rămâneam destul de în față, pentru că nu se mai putea risipi energie.

Am avut, de asemenea, parte de o primire foarte frumoasă. Cântece, costume și dansuri populare și o cuvântare, ca de obicei. O parte dintre noi am intrat în magazinul lângă care ne oprisem și l-am golit, la propriu, de apă și înghețată.

Am remarcat, la Sipoteni, că am primit un dar mai original: un frumos bust al lui Ștefan cel Mare. Voievodul are, în această reprezentare, o figură destul de severă, ca și cum ne-ar spune că ceea ce facem noi este foarte frumos dar mai ales foarte important, așa că trebuie să ne ținem serios de treabă și să terminăm cu bine marșul. Adevărul că botezasem expediția cu numele lui, deci nu îl puteam dezamăgi.

Curând am pornit din nou la drum prin Sipoteni, localitate a cărei nume m-a marcat, pentru cele ce vor urma.


Încă eram în sat când căldura se făcea serios simțită; deși aveam apă la noi (se distribuia) o terminam repede și am luat și din fântânile din sat. Cam pe atunci Irina începea să țină din ce în ce mai greu pasul. Am lăsat-o să meargă în ritmul ei Elena, o prietenă întâlnită pe drum și am așteptat-o la următorul popas: n-a mai ajuns iar la pauza de prânz am aflat că a fost printre cei luați cu mașinile (mulțumesc nea Paul!) pentru că nu mai puteau merge sau rămâneau prea mult în urmă. Au fost mulți în acea zi. După prânz, a fost dusă direct la cazare unde cei care se simțeau suficient de bine și-au ajutat colegii cu aranjarea camerelor, descărcarea bagajelor și pregătirea mesei. Logistica a fost o parte importantă și impresionantă din marș, cum aveam să-mi dau și mai bine seama în penultima zi.

Între timp, eu continuam drumul, de data aceasta în coada coloanei pentru a mă asigura, împreună cu alți băieți, că nu rămâne nimeni pe drum.

Iuțeam pasul să prind iar coloana: ne apropiam de popasul din pădurea de la Bahmut.

Acolo am stat multe ore, să treacă vipia. Era și un restaurant unde unii și-au luat de mâncare pe lângă ce am avut noi, de exemplu ciorbe. Eu nu mi-am luat: nu aveam așa poftă de mâncare și voiam, cumva, să servesc același prânz ca toată lumea. Ocazional, mai luam vreo ciocolată, fructe sau înghețată de la magazinele sătești.

Aici este un grup cu persoanele mai în vârstă din marș. Am discutat Adrian al lui Bănică, bărbatul din centru, cu steagul. E veteran de război, avea 69 de ani și mergea mai cu spor decât mulți din marș.

S-a zăbovit ore bune la somn, recuperând ceva somn, ocrotiți de pădure și de tricolor.

Foarte repede după popas am intrat în satul Bahmut, iarăși frumos primiți de localnici.

Am primit din partea lor icoana lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

În acea dupămasă, cu Ștefan în frunte aveam să continuăm marșul.

Acesta rămânea greu; nu mai era așa cald, dar ziua ne luase mult din puteri și mai era mult de mers.

Irina nu a mai putut merge dupămasa aceea, a fost dusă direct la cazare. În timp ce traversam Bahmutul am zăbovit la monumentul eroilor, ridicat în stil sovietic (mă interesează, din punct de vedere artistic, aceste exemplare foarte diverse) și am rămas în urmă față de coloană, mergând în ritmul multelor poze făcute.

Am observat muncile câmpului

Am fotografiat copiii ieșiți la un meci de fotbal.


Am mai trecut în revistă diversele vehicule mai ciudate pe care le întâlnesc prin Basarbia...


28 Și o apariție mai neașteptată în peisajul rural în care mă aflam.

Ieșind din sat am schimbat câteva vorbe cu nea Paul, care se oprise să discute cu un localnic, participant la marș, cam de-o vârstă. Au pornit cu mașina și mi-au propus să mă ia și pe mine, dar le-am zis că prefer să prind coloana pe jos.

Nu după mult timp am trecut pe lângă doi copii care se jucau lângă o răstignire (troiță). La acel moment mi-am dat seama că am în mână un baton de ciocolată cumpărat din sat. M-am dus să-l dau, părându-mi foarte rău că apucasem să mănânc mai bine de jumătate. Totuși, ei s-au uitat foarte mirați la mine, au tras un chiuit și au rupt-o la fură spre niște case. Mi-am zis, pe viitor, când mai sunt prin sate prin Basarabia, să am grijă dacă nu e prin apropiere un copil care și-ar dori mai mult o ciocolată, decât eu, și să i-o dau.

Între timp, iuțeam pasul să prind coloana, în timp ce admiram un asfințit ce devenea din ce în ce mai frumos.

I-am prins din urmă în timp ce se făcea popas la o fântână.

La scurt timp am avut parte de o bucurie: am văzut indicatorul de raion pentru Ungheni, destinația noastră finală.

36 de kilometri până la Ungheni (panou vechi cu scris rusesc)

6 kilometri până la destinația serii, Cornești

Am intrat în sat cu ultimele raze ale soarelui. Oamenii foarte primitori, unii erau la poartă cu căni de apă rece să ne servească.

Pe drum am mai avut răgaz să fotografiez prin sat, de exemplu acest model de poartă cu decorațiuni mai... muncitorești.

Sau alt exemplu de anunț cu regionalism: bazin anti-incendiar, adică având rol de stingere a focului în caz de incendiu.

Ziua a fost deosebit de grea. Majoritatea au rezistat eroic, au mers cu încredere și încăpățânare, depășindu-și limitele, pe canicula care se instalase în toată Basarabia dar care chinuia și România în aceeași perioadă. Simplele avertizări meteo și coduri galbene ce se tot anunțau ar trebui să fie de ajuns ca să demonstreze ce efort mare am făcut noi în acele zile. Una e așa ceva trăit la aer condiționat sau în vreo casă răcoroasă la țară sau la munte, alta pe șosea mergând 10 ore pe zi. 
Aici în imagine sunt o parte dintre coordonatorii marșului, prieteni și cunoștințe mai vechi: Diana, Oxana, Anatol. Vitalie și Irina.
Un coleg din marș a rezumat bine situația, în acea seară: "În viață, sunt două feluri de oameni - cei care aleg calea grea și își fac datoria și cei care preferă să mănânce răsărită (semințe). Primii o să facă ceva cu viața lor și o să rămână în istorie, ceilalți vor fi uitați. Noi suntem din prima categorie." Adevărul e că uniți și hotărâți, nimic nu ne poate sta în cale, se va demonstra.

Seara s-a terminat la Cornești cu un duș binevenit, rece, dar numai bun după atâta căldură. Am trimis pozele zilei și am mai schimbat impresii cu Roxana care a avut o zi nu mai puțin grea pregătind, cu alți voluntari, cazarea. La final, am adormit frânt, pe o zăpușeală îngrozitoare. Mulți colegi au preferat să doarmă afară, unde temperatura era chiar mai suportabilă. Ne trezeam pentru a ne pregăti să ajungem pe Prut, la Ungheni!

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Anton Bălan, Anatol Ursu și Pavel Munteanu.

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 5 Cornești - Ungheni

$
0
0
Ultima zi până la Prut. După o noapte caniculară, dimineața era senină. Am ieșit din Cornești, făcând o poză de grup la pornire.

Și traseul acestei zile era în linie dreaptă, de la Cornești la Ungheni, trecând prin Pârlița.

Tot grupul era foarte bine dispus, plin de energie, ca la început de zi iar la coborârea dealului din Cornești am prins și un soare superb, care abia se ridica. 

Ca de fiecare dată, norma zilei era cam de 30 de kilometri.

Ieșind din Cornești am putut admira fântâni frumos îngrijite...

... și mai multe răstigniri (troițe) foarte frumoase, tipice pentru centrul Basarabiei, din tablă, pictate predominant albastru. 

La un moment dat, pe marginea drumului, am dat de acest cais uriaș pe care l-am "ușurat" de rod. Era mai ceva ca la cofetărie! 

Drumul continua, ușor, aveam timp să observ și să fotografiez aspectele interesante de pe drum: abțibilde pe traseu...

... vehicule ciudate, cum se pot vedea des în Basarabia...

... capre la păscut...

... și alte vehicule, agricole, de data asta, în Hristoforovca (fain nume de sat).

Am făcut câteva pauze, ușoare. Lumea nu mai suferea de căldură, ca în ziua precedentă, pentru că era înnorat. 

Foarte curând a avut loc un eveniment care ne-a bucurat foarte mult: un nou grup de voluntari unioniști, care au aflat de marșul nostru care dura deja de patru zile, ni s-a alăturat. 

 Am continuat împreună spre popasul de amiaz de la Pârlița...

â
...cu o primă surpriză: o ploaie ușoară care ne-a forțat pentru prima dată să ne scoatem pelerinele din dotare. Avea să fie un mic avertisment pentru ce urma să vină.

Între timp am ajuns la popasul de prânz, la marginea pădurii. 

Se făceau ultimele pregătiri pentru popas: câteva mese unde să pregătim mâncarea.

Olga și Diana, printre cele mai harnice voluntare care au făcut popasurile mai ușoare.

Mihaela, de asemenea, printre responsabilele coloanei în marș. 

La popas am primit vizita deputatului de Iași, Petru Movilă, care a venit cu ceva provizii și încurajări. 

Fiind deja a 5-a zi, fiecare avea grijă de bandaje, plasturi sau fașe pentru probleme precum mozoale (bătături), dureri musculare, etc (aici Lupu, permanent la portavoce și în fruntea marșului). 

După popas, am repornit la drum, în timp ce nori negri se adunau deasupra noastră.

Iluzia că ar putea fi doar o rafală de vânt și că norii ne vor cruța nu a durat mult. Primisem și de la Maria, o prietenă din Ungheni care ne aștepta, că acolo plouă puternic. 

Întâi au fost rafalele de vânt foarte puternice, de abia mi-am putut pune pelerina. De fapt a trebuit să urc la Adi în mașină câteva secunde, să o trag pe mine, pentru că afară mai să-mi fie smulsă din mâini. Apoi, înainte cu resemnare, chiar cu un dram de nebunie. 

Partea bună: nu mai sufeream absolut deloc de căldură. Partea mai puțin bună e că pelerinele foarte subțiri, modeste, nu împiedicau să fim udați; făceau și foarte mult condens, dar e adevărat că fără ele am fi fost complet pătrunși de ploaie. Așa, era încă ok. Era cea mai strașnică ploaie pe care am prins-o în viața mea, după un episod pățit la 20 de ani la Mânăstirea Suzana.

După un timp, după ce ne-am obișnuit iar ploaia s-a mai potolit, am avut chiar chef să sărim în băltoacele de pe drum (inițiatoarea a fost Irina, urmată de Roxana și Elena și în fine și de mine); nu mai conta, oricum eram aproape complet uzi. Cadența sprintenă a mersului ne ajuta să ne încălzim.

Așa am intrat destul de repede în Ungheni, destinația zilei. 

La intrare era un turn de observație a traficului (sau ce o fi fost...) pe care băieții de la fotbal au făcut o coregrafie spontană. 

În centrul localității am fost primiți de oficialități, care scăpaseră în mare măsură de urgie. Mă întreb ce-au gândit la acel moment. :) 

3Curând am ajuns la cazare, la gimnaziul internat unde aveam să rămânem pentru două nopți. Ne-am repartizat repejor pe camere și am pornit la duș. 

Totuși, după efort, și răsplată: în seara aceea, pe lângă duș, aveam să descoperim că avem acces la piscina unui complex de agrement din oraș... Îmi e greu să descriu ce senzație de bine a putut face ora aceea petrecută la piscină, după o săptămână în care am fost, pe rând, prăjit, apoi udat din cap până în picioare. A fost absolut minunat. Urma o zi de relativă odihnă, în Ungheni.  


Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Adrian Lupu, Efim Duca și Grigore Vieru. 

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 6 - Ungheni

$
0
0
 Ziua a șasea a marșului am stat pe loc, la Ungheni, pe malul Prutului. Nu am mai avut parte de trezire la ora șase, nici de mers 30 de kilomtri în soare sau pe ploaie torențială. A fost o zi de odihnă, dar o zi foarte plină și interesantă, în care am apucat să descopăr orașul, să-mi fac prieteni noi și să revăd prieteni vechi, dragi.

Prima grijă a zilei: starea încălțămintelor și uscat lucrurile. Majoritatea le-am pus la ieșirea din cămin-internat, plimbându-le după cum se mișca soarele. 

Eu am luat măsuri mai radicale și mi-am atârnat adidașii de bara porții de fotbal de pe terenul de fotbal, să îi încingă soarele toată ziua.

Dimineața a început cu o bucurie: vizita Mariei, care a venit din Frăsinești și ne-a adus plăcinte (plășinti :) ). Eram vreo douăzeci adunați la discuții: plăcintele au dispărut în câteva minute. 
Pe Maria o știam de la proiectul Irinei (studentă la Iași) "Veșnicia satului online". Irina a realizat acest proiect cu fonduri nerambursabile: elevi sau studenți trebuiau să creeze pagina internet a localității lor. Cei mai buni au venit în excursie în România, iar Maria s-a numărat printre aceștia, prin ianuarie 2015 sosind cu proiectul la București.
Acum tocmai scăpase de BAC și se pregătea să-și depună dosarul la facultate în România (a intrat cu bursă la marketing la Universitatea din Oradea).   
Au urmat micul dejun și planul zilei: lipit anunțurile pentru concertul pe care-l organizam seara și căutat flori pentru trecerea Prutului a doua zi (flori, pentru un emblematic "Pod de Flori").

S-au format grupurile și am împânzit orașul. Eram sute de oameni, toți voluntarii din marș și deloc puțin numeroșii voluntari din Ungheni. Pe unii îi știam, pe mulți tocmai atunci îi cnoșteam și sunt încă destui pe care nu i-am reținut. Aici, de exemplu, un grup în care se află Sabrina (cu tricou Ștefan cel Mare) care m-a ajutat mai demult cu o traducere din rusă și pe care urma să o revăd la Râșnov, Grigore (Vieru - nu e glumă, chiar așa îl cheamă) în tricou cu cravată tricoloră - bun fotograf - și Olguța (așezată pe trepte) cu care aveam să merg în toamnă la Comrat la campionatul "Mega Impact 2015" (pe care l-am și câștigat). 

Un grup de unioniști în fața scenei concertului programat în acea seară. Printre aceștia, Tudor, (al 3-lea), pe care-l știu de la Academia Tinerilor Integri de la Durău, de la Chișinău și de la mai multe școli în România, fiind printre unioniștii de bază, Igor (al 5-lea) cu care sunt prieten bun încă de la Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus, Valeria, Marcela și Adriana (următoarele trei) pe care le știu din vara anului 2014 din Caravanele "Trai mai bun" sau de la Universitatea de vară pentru românii de pretudindeni de la Izvoru Mureșului, Ecaterina (tricou "Unire") cu care, prin Roxana, am făcut cunoștință în marș, studentă la medicină la Chișinău, Andrinalina (tricou "Unirea înseamnă putere") care a participat recent la emisiunea dedicată Unirii la Antena 3 (Gâdea i-a pronunțat numele "Adrenalina"), Mihăiță (tricou în rebus), prieten bun din caravane și uneori gazdă la Chișinău (în "buncher"), iar ultimul în dreapta Oleg, cu care m-am împrietenit în marș și care purta mereu tricoul simpatic din fotografie cu "Moldova"și o pălărie de paie. 

Eu am plecat cu un grup mai mic, cu Lupu, Maria, Sabin, Claudia și Roxana. Practic nucleul bucureștean al marșului :) plus:
Claudia, care e din Măgdăcești, raionul Criuleni și e studentă la arhitectură la Chișinău. O "veterană" a unionismului, fiind implicată practic din perioada protestelor de la Chișinău 2009. Eu o știu de trei ani, de la marșul unionist de la Cahul
Maria completa grupul, dându-ne indicații prețioase ca ghid local. 
Ne-am răspândit printre blocuri și am lipit afișe în aviziere. Și prin piață am trecut, să vorbim cu oamenii și să luăm fructe. 
Așa arată blocurile din Ungheni. Balcoane închise în fel și chip (de regulă nu termopan), rufe la uscat, locuri de joacă... 

... și deseori biciclete de epocă, legate. 

Era multă curățenie. Și multă liniște... 

După panoul antiincendiar de la Căpriana și bazinul antiincendiar de la Corneși, am descoperit și Societatea antiincendiară. :)

Răstigniri (troițe) în oraș, aceasta dintr-un fel de conglomerat alb... 

... și alta chiar foarte frumoasă din lemn și tablă.

După ce am terminat de distribuit afișele și după o scurtă bere cu alt grup, unde am făcut cunoștință cu Vlad și Radu, care aveau să vină peste câteva zile cu mine în Transilvania, am revenit la cazare. Nu am rămas mult, pentru că încă eram curios să descopăr partea veche a orașului și am pornit într-acolo, cu Irina. Am urmat bulevardul principal (strada Romană), cu ale sale blocuri lungi și joase și înțesat de sculpturi moderniste.  

Din câte am înțeles, operele sunt rezultatul unei tabere de scultpură. Se află pe bulevardul principal, lângă gară sau lângă un părculeț cu loc de joacă unde am zăbovit. Orașul se animase.

Foarte repede am ajuns în piața centrală lângă care se află un parc, de asemenea cu multe statui și cu una dintre principalele atracții ale orașului: o locomotivă de epocă. Acolo ne-am întâlnit cu colegul nostru Sergiu, din Caravanele "Trai mai bun" și am continuat drumul cu el.

Până să mergem la locomotivă, am găsit monumentul celor căzuți în Al Doilea Război Mondial. Mi-a atras atenția inscripția "Eroilor căzuți în războiul sfânt 1941-194.", scrisă parcă anume pentru a sublinia războiul românilor pentru dezrobirea Basarabiei, nu al sovieticilor.

Pe urmă am studiat locomotiv, un exemplar impresionant...

... pe care tronează încă stema Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

"Rezerva de cărbune 18 tone. Rezerva de apă 27m3. Uzina de mașini și locomotive Mavag, Budapesta 1951"

Locomotiva se poate "vizita", se poate urca în cabină sau pe scările exterioare până la coșul de fum. Irina s-a cocoțat foarte repede cât mai sus

"De aici văd tot orașul. Se vede și piața, cu scena noastră!" :)

De la locomotivă am urcat pe o pasarelă pietonală de unde se vedea foarte bine gara.

Aceasta pare a fi într-o stare foarte bună, îngrijită, proaspăt renovată.

Pe clădirea secundară se pot încă vedea însemne sovietice (steaua).

Și mai interesant era să vedem șinele, roțile și cricurile care servesc pentru schimbul de ecartament: liniile ferate din Uniunea Sovietică au fost construite deliberat cu ecartament diferit față de restul Europei, probabil din motive militare. Astfel, trenurile trebuie ridicate de pe șine și setul de roți înlocuit. Operațiunea durează vreo două ore și se face cu pasagerii în tren. 
Prima dată când am fost în Basarabia, la o nuntă, în 2007, am pierdut trenul de la Chișinău (pentru că am fost o zi la Tiraspol de unde m-am întors târziu din cauza controalelor la punctele de trecere de pe Nistru, o întreagă poveste). Am luat rutiera și astfel am reușit să prind trenul în gară la Ungheni, tocmai din cauza timpului consumat cu schimbatului roților.

Macaraua ce servește la ridicat locomotiva și vagoanele.

Priveliștea de-a lungul liniilor, spre Prut. Către Prut am plecat și noi, să admirăm podul feroviar. Lumina în oraș era superbă, la asfințit.

În drum spre râu am trecut pe o străduță unde un bloc era împânzit de mesaje "civice" precum: "du-ti băi la vot", "5 iunie se poate de votat" sau "bagă votul". Hazliu. Era vorba de alegerile locale din acel an.

Am văzut de asemenea una dintre principalele biserici din oraș, cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Dumitru"...

...cu ale sale răstigniri...

...foarte frumoasă și în interior (rar fac poze în biserici, doar dacă e lumină și liber).

Inscripție pe gardul unei unități militare din oraș...
 
Curând am ajuns la valea Prutului. Strada Romană cotește spre stânga și de pe podul ce traversează liniile ferate se vede foarte bine ceea ce este denumit "Parcul francez", probabil din cauza podului. E destul de sălbatic dar cu mulți arbori bătrâni, de mari dimensiuni. Deocamdată nu am aflat detalii mai multe despre istoria parcului. Tot aici se află "Podul Eiffel".

Podul feroviar este denumit astfel pentru că a fost proiectat chiar de inginerul francez Gustave Eiffel, care avea să construiască la Paris turnul cu același nume. Podul a fost construit în anii 1876-1877 și a fost folosit de armata rusă cu ocazia Războiului ruso-turc din anii ce au urmat (Războiul nostru de Independență). 
Aici a avut loc la 6 mai 1990 primul "Pod de flori". În acea zi, românii din stânga Prutului au avut voie să traverseze în Uniunea Sovietică de atunci. A mai urmat un Pod de Flori în 1991 când basarabenii au putut trece la rândul lor. 

Am vrut să mă apropii mai mult de pod, pentru a-l admira, însă zona este închisă cu gard și desigur sunt și grăniceri. Așadar m-am mulțumit cu această poză făcută prin gardul de sârmă, cu gândul că o să am ocazia să-l studiez mai liber a doua zi. Nu știam la acel moment că eu nu am să trec acel pod pe jos... 

Tot plimbându-ne prin Parcul francez, am observat foarte multe flori, mici, galbene, așadar ne-am apucat de cules pentru a doua zi, pentru Podul de flori. A durat ceva timp, iar așa ne-a surprins Iulia în poză la întoarcerea la hora din piața centrală. Ok, buchetul meu nu era prea ordonat, dar măcar era mare! A doua zi, aceste flori au trecut Prutul sau au plutit pe apele.

După Hora Unirii de la Ungheni, urma al treilea Pod de Flori de la Ungheni!



Mulțumesc pentru fotografiile folosite Iuliei Modiga, Mariei Ungureanu, lui Adrian Lupu și lui Andrei Croitoru.

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 7 Ungheni - Iași

$
0
0

A 7-a zi din marș era ziua cea mare: cea în care treceam podul feroviar de la Ungheni, pentru a forma al treilea pod de flori din istorie. Urma să parcurgem ultima etapă pe jos: de la Ungheni la Iași.

Dimineața însă nu a început prea bine pentru mine. Când ne strângeam pentru plecare, Lupu m-a anunțat că trebuie să însoțim autocarele noastre la Iași, trecând pe la vama Sculeni. A fost ca un șoc, pentru că asta însemna că nu trec și eu podul pe jos, o acțiune inedită - de fapt chiar istorică - și de asemnea că nu închei marșul pe jos. Eu pornisem de la Chișinău cu gândul să acopăr toată distanța și iată, aproape de final, obiectivul meu se năruia. 

La scurt timp a ajuns Cătălin și după un scurt dialog am stabilit că este necesar autocarele să ajungă la Iași iar altă soluție nu era. Ok. Am convenit că iau mașina lui și îi regăsesc pe cealaltă parte a podului. Imediat am pornit cu el până la podul feroviar unde se pregătea sosirea coloanei de unioniști.

Între timp eu admiram cu maxim interes structura de grinzi metalice a podului, construit după planurile renumitului inginer francez Gustave Eiffel. E fain că aveam ocazia de a-l observa de atât de aproape, zona fiind în mod normal împrejmuită.

Unioniștii sosiseră și se pregăteau de trecere.

Se făceau ultimele pregătiri în acest sens (aici Gina, care studiază arte plastice și care pe toată durata marșului s-a priceput foarte bine să picteze diferite motive unioniste).

Se strângeau prieteni, găști.

Oameni de toate vârstele...

... oameni care poate au participat și podurile de flori din 1990 și 1991...

... și foarte multe fete în ie, cum era frumos în așa zi de sărbătoare, printre care și Irina și Elena.

Se aruncau flori în Prut, florile strânse de noi în ajun...

Iar cu noi în acea zi era din nou ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana, dând ritm și însuflețire marșului.

Ok... pentru mine cam venise timpul să plec. Aveam de mers înapoi la cazare și încărcat autocarele. O ultimă poză de rămas bun și stânga împrejur. A! Nu întâmplător purtam în acea zi un tricou mai vechi de-al meu cu mesajul "reupe frontiera".

La pod, pregătirea trecerii era în toi...

La cazare aveam de încărcat autocarele cu bagajele unioniștilor și păturile; pentru asta, eu, Lupu, Artenie, Capcelea, Crețu și încă doi băieți. Următoarea oră am dat proba de "încărcare viteză", pentru că toți voiam să terminăm cât mai repede să ne întoarcem la marș. În imagine... nimica toată. Maldărul le pături era cu vârf, dar nu mi-a venit mie ideea să fac o poză mai devreme și deja luasem din el.

În sfârșit, cu autocarele încărcate, am pornit repejor spre Sculeni, unde din păcate vama era aglomerată și nu am trecut atât de repede cât ne-am fi dorit. Au fost câteva peripeții hazlii, dintre care pot menționa una: se găsise Lupu milostiv și a luat din vamă o studentă azeră (!!! adică din Azerbaidjan) care avea treabă la Iași. Nu se poate trece vama pe jos, a trecut cu noi, dar numai de timp pierdut să i se verifice și ei actele nu aveam nevoie. A fost totuși totul ok până la urmă. Curând am ajuns în Iași, am lăsat autocarele la destinație, într-o curte umbroasă și înapoi în viteză spre marș. Alte peripeții, câte au fost, rămân la categoria "prietenii știu de ce". Ca să ieșim spre Ungheni, am comandat un taxi...

Între timp...traversarea era în toi.

La capătul podului a fost amplasat un post de verificare a documentelor de identitate. Dovadă că... se poate.

Cum spuneam, multe fete în ie, predominante în primele grupuri care au trecut (aici Corina, Elena, Valeria, Adriana, Claudia, Marcela și Elena).

Următoarele grupuri nu erau mai puțin entuziaste, a se vedea Igor, responsabil cu ritmul pe timpul marșului.

De cealaltă parte a... graniței, emoția nu era mai mică.

Pentru foarte mulți, ziua reprezenta un triumf am strădaniilor unioniste de până atunci, și cred că asta se citește foarte clar pe expresia Dianei.

Era într-adevăr o zi de extraordinară. Pe pajiștea e după postul vamal s-a organizat, pentru câteva ore, o adevărată sărbătoare.

A fost din nou primire cu pâine, sare și vin, mai mare, mai frumoasă și mai călduroasă decât oricând. Frații s-au strâns în brațe, necunoscuți cu necunoscuți.

Cristofor Aldea-Teodorovici și Cătălin Josan au dat în acea zi un concert emoționant.

S-au încins hore...

... pe scurt, al treilea pod de flori de pe Prut, așa cum a intrat în istorie.

Totuși, unioniștii au trebuit să se pornească din nou la drum, în frunte cu ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana.

Curând, au sosit la Bosia, unde au fost primiți în acest mod foarte simpatic.

Eu am regăsit coloana în satul următor, Cristești. Acolo s-a făcut un scurt popas.

În scurt timp, marșul a repornit, pe o căldură dogoritoare.

Eu nu mi-am dat seama, pentru că eram odihnit...

...dar marșul a fost destul de greu în ziua aceea.

Pe parcurs m-am reîntâlnit cu prieteni care, unii dintre ei, nu au putut veni la tot marșul, precum Sorin, Irina, Pavel și Dinu...

... și am mai stat de vorbă cu Maria, cu Roxana și cu Lucia.

Așa ne-a prins ultimul popas, în Dancu. Da, în imaginea asta am o șapcă roșie, pentru că cea albastră a ajuns la Maria. :)

Deja intram pe ultima linie dreaptă, aici pe calea Dacilor :) linie de tramvai ce aveam să o urmăm până la Bahlui și apoi în inima Ieșilor. 

Unioniști obosiți, dar fericiți să ajungă într-una din capitalele Moldovei istorice. 

Pe toată durata zilei au fost alături de noi familii întregi, cu cei mici.

Foarte mulți ne-au urmărit de pe margine. De asemenea, în marș au fost în continuare multe persoane vârstnice, în această zi și un nonagenar. 

În apropierea Palatului Culturii ne-am întâlnit cu gazdele noastre de la Iași, printre care Nicu și Iulia, pe care îi știu de la Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus.

În scurt timp am sosit la Mitropolie unde am avut suficientă energie pentru a încinge o horă. Vizavi, soarele apunea peste Teatrul Vasile Alecsandri. Eu redescopeream pe fugă Iașiul după 17 ani... pentru că aici am fost cu mai mulți boboci de liceu de la Școala Centrală și am câștigat olimpiada națională la limba franceză. Săptămâna aceea din martie 1998 mi-a rămas cea mai frumoasă amintire din liceul meu de un an și jumătate - până la plecarea la Marsilia, după care nu a mai fost liceu - cu vizitarea celor mai importante obiective turistice din județele Iași și Neamț, seri la povești în cămin și ieșiri aproape zilnice în cluburi care astăzi nu mai există (Roșu și Negru...). 

Ca multe alte clădiri de seamă din oraș, Mitropolia era cu schele pe ea, fiind în restaurare. Asta nu îi știrbea cu nimic măreția, iar spațiul interior ... doar catedralele ortodoxe din Transilvania rivalizează. A fost un moment de odihnă și de reculegere.

Ziua se apropia de final, dar nu ne puteam retrage fără a aduce un omagiu domnitorului unionist Alexandru Ioan Cuza, al cărui Mică Unire a făcut la final posibilă Unirea cea Mare.
Ne-am strâns la Biserica Banu, de unde unioniștii au pornit la diferitele cazări stabilite în oraș. Eu am plecat cu Dumitru și cu grupul care urma să plece cu noi în Transilvania. Restul serii a fost ocupată cu luarea în primire a cazării, o mică gustare și cu organizarea camerelor. După ce m-am asigurat că totul era în regulă și toți aveau camerele lor, am închis ochii la ora 1, frânt; trezirea era peste 3 ore, pentru a lua Trenul Unirii până la București.

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Constantin Grigoriță, Alex Murgoci, Adi Lupu, Fotozara și Efim Duca.

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 8 Iași - București

$
0
0
Trezirea la ora 4 pentru a lua trenul a fost cruntă. Am ajuns repede cu două autobuze la gară, pe când abia se crăpa de zi. Ne așteptau patru vagoane doar pe noi în "Trenul Unirii".

Îndată ce ne-am găsit locurile, lumea a adormit la loc, buștean. 

Ca și în marș, drapelele s-au dovedit din nou foarte utile, ori ca pături...

... ori ca perdele improvizate, pentru că soarele de iulie pătrundea dușmănos în vagoane. 

Între timp, noi goneam spre București. 

În gările de popas am primit întăriri, precum aici, la Bârlad. 

Aici la Tecuci... unde am putut admira un monument măreț închinat "CFRiștilor căzuți pentru patrie"în Primul Război Mondial.

De asemenea, în parcarea gării am descperit o autentică Dacie 1300 (produsă în perioada 1969 - 1982).

La un moment dat trenul s-a umplut de covrigei pe sârmă, ca cei pe care-i ține Artemis, semn că am oprit la Buzău. A fost o gustare binevenită.

Cele șapte ore au trecut în zbor și eram deja sosiți la București.

În timp ce toată lumea se organiza în Gara de Nord, eu am pornit ca din pușcă acasă, pentru două obiective majore: duș și o masă bună, la mama. Ceva senzațional după o săptămână de marș. Am găsit acasă o stare de spirit foarte optimistă și admirativă pentru realizările noastre; marșul fusese relatat la televizor și ceea ce inițial părea greu de făcut - parcurgerea distanței Chișinău - Iași pe caniculă - a fost înfăptuit. Așadar, foarte multă lume dorea să vină la Universitate să întâmpine marșul, deși, entuziasmul unora s-a mai temperat în fața realităților obișnuite: 
- Vin și eu să-i întâlnesc, dacă mi se coc vinetele până atunci, a spus o vecină, altminteri bine intenționată. 
Mie mi-a venit să râd; 
Mama a venit la marș, ba mai mult, a pregătit o plasă mare cu mâncare pentru cât mai multă lume.

Între timp, coloana de unioniști pornea din Gara de Nord, destinația Piața Universității.

În piață, bucureștenii se adunaseră să îi întâmpine.

În exterior, au fost urale, chiote, aplauze. În sufletul fiecăruia, cred că a fost și mai mult, o satisfacție greu de descris în cuvinte pentru reușita de a fi terminat marșul cu bine.

Lumea s-a adunat în fața Teatrului Național, proaspăt restaurat.

S-au rostit câteva discursuri de bun venit, deopotrivă de către cei de la București cât și de către cei din marș (George și Anatol).

În mulțime și sus pe statuile de la TNB, steagurile fluturau.

Pe urmă, am pornit spre Palatul Cotroceni, obiectivul final al marșului fiind de a cere Președintelui Klaus Iohannis Unirea (potrivit declarației mai vechi "Unirea este ceva ce doar Bucureștiul poate oferi și doar Chișinăul poate accepta.")

Coloana era din nou precedată de ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana.

 Cei mai tineri și mai curajoși, Lupu și Mihai, conduceau marșul.


În coloană, din nou, oameni în vârstă...

... familii...

... o groază de bicicliști...

...și foarte mulți prieteni, dintre cei care au organizat primirea de la București, precum Mădălina...

...sau Mirela și Mariana...

... Alexandru.

Erau și cei care au asigurat buna desfășurare a marșului, precum Adi...

... Radu ... 

... sau Mihăiță.

Ziceam că merita o comparație fotografică înainte - după marș. Cert e că eram ars de soare, cu și cu vreo șapte kilograme în minus, dar foarte foarte fericit.

La traseu au participat și personaje politice mai celebre, precum Remus Cernea... 

... și cu toții ne-am pus în mișcare spre Cotroceni...

... trecând prin Piața Națiunilor Unite...

... și cu o scurtă oprire la Palatul Parlamentului. 


La Parlament ne-au întâmpinat reprezentanți ai principalelor partide.

Coloana a continuat de-a lungul Dâmboviței...

... și sus pe dealul Cotrocenilor.

Destinația finală, Piața Leul de la Palatul Cotroceni.

Unioniștii s-au strâns în jurul Monumentului Eroilor Geniști (Statuia "Leul"), ridicat de Spiridon Georgescu la inițiativa Generalului Constantin Ștefănescu - Amza. 

Între timp, basarabenii, pe bază de pașaport și de brățară albastră de identificare în marș, au fost invitați în Palatul Cotroceni unde au avut o scurtă întâlnire cu consilierii Președintelui, acesta din urmă fiind plecat din țară la momentul respectiv (și care a transmis, asemenea Premierului, un mesaj de felicitări). A fost un monument emoționant pentru toți cei care au fost, pentru câteva momente, în frumosul palat, care a văzut atâta istorie, începând cu vremurile de reședință princiară a regilor întregitori Ferdinand și Maria și până astăzi.

Din nou, o parte din nucleul de conducere al marșului, îmbrăcați în tricourile distinctive: Nicolae, Mihaela, Aurel, Ana-Lucia, Tudor, Gina, Sabin, Ecaterina și Artemis.

A fost Marșul lui Ștefan cel Mare. A fost lung, dar parcă totuși a trecut incredibil de repede. Am rămas cu mândria faptului împlinit și cu nostalgia amintirilor frumoase. Și am mai rămas cu ceva, noi, cu toții: am rămas cu numele "eroii lui Ștefan cel Mare". Înaintașii ne sunt exemplu și nu ne-am spus ultimul cuvânt!

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Constantin Grigoriță, Efim Duca, Ionuț Poenar, Eugen Horoiu, Adrian Băzăvan, Adi Lupu, Anatol Ursu și Mircea Ursache.

Eroii lui Ștefan cel Mare: Turda

$
0
0

În seara de final a marșului, din București au plecat autocarele în 3 direcții: Transilvania, Prahova și Constanța. Pe parcursul unei săptămâni, eu și Dumitru aveam să ne ocupăm de 55 de "eroi ai lui Ștefan cel Mare", mulți dintre ei descoperind pentru prima dată țara, și încă una dintre cele mai frumoase regiuni ale ei, Turda și Deva.

Pe Dumitru îl cunoșteam deja de la Școala de Vară de la Izvoru Mureșului și din asociație, știam că mă voi înțelege bine cu el dar de fapt am făcut o echipă foarte bună (și și grupul cu care am fost a fost foarte fain și nu am avut probleme cu ei de niciun fel). Pe deasupra, și eu și el știam Turda, eu dintr-o excursie cum 3 ani în urmă (2012) iar el ca fost student la Cluj.

București - Turda s-a făcut noaptea, cu un popas pentru cină la Dedulești, înainte de a ajunge cu noaptea-n cap la Gimnaziul Emil Negruziu, pe înălțimile Turzii. Am avut noroc că am putut să ne luăm camerele, să ne odihnim, să prânzim și deja începeam primele vizite. Dacă în marș meniul în general era grecica cu bătuta (hrișcă cu șnițel), în Transilvania hrișca a fost înlocuită cu cartofi (crumpene sau crumpile, cum se zice la mine-n sat) iar șnițelul a rămas.

Primul obiectiv au fost Cheile Turzii, pe ploaie. 
Da, vremea nu a prea ajutat, dar vizita a fost cu atât mai interesantă, lumea încântată.

Și eu eram, deși nu neapărat pare. Eu mai avusesem ocazia de a vedea cheile pe vreme mult mai bună și în general văzusem aproape tot ce era de văzut la Turda, dar era o bucurie să revăd orașul și atracțiile lui.

Ghizii noștri au făcut plimbarea mai plăcută, doi vlăjgani de la Salvamont în care puteai avea foarte încredere. Cu cel din dreapta (cu capul descoperit) am povestit mai multe, el în 1992 chiar înainte de Războiul din Transnistria a fost în Republica Moldova și mi-a relatat cum tineretul acelei perioade și-ar fi dorit ca România să facă mult mai mult să ajute basarabenii.

Eroii lui Ștefan cel Mare - Transilvania, cum am botezat excursia, în prima din multele "poze de grup", pe care eu insistam să le facem la aproape fiecare obiectiv, pentru ca fiecare să le aibă ca amintire.

Seara s-a încheiat la Primărie unde am fost primit de gazda noastră, cel care a organizat șederea de două zile la Turda, parlamentarul Mircea Irimie. Dumnealui mi-a făcut o impresie foarte bună, prin tot ce am discutat în cursul vizitei, fiind un om cult, patriot și permanent dedicat orașului.

La festivitate au fost scurte discursuri, cântece și dansuri populare.


A doua zi am avut noroc de vreme frumoasă și am vizitat și mai multe obiective. În primul rând atracția principală a zonei, Salina Turda. "Poză de grup la intrare".

Salina Turda îmi era cunoscută, dar cu atât mai mult mă bucuram să o viziteze și grupul din Basarabia.

13 Am revăzut sălile salinei, începând cu sala crivacului sau sala ecourilor. În aceasta din urmă, invitați să strigăm ceva pentru a auzi ecoul de până la 15 ori, am strigat în cor "unire".

"Nu am mai văzut așa ceva. Nu mai pot! Ce să fac cu atâta amintire", exclama, uimită, o profesoară din Soroca.

După salină, am vizitat și lacurile sărate de la suprafață. Deși stătea să plouă, cei mai temerari au făcut o baie și de altfel o gașcă destul de mare s-a întors și pe seară pentru a prelungi distracția.

Vremea a ținut cu noi, însă, și am vizitat pe soare Casa Voievodală (Muzeul de istorie Turda), castrul roman de la Potaissa (în imagine) și Mânăstirea "Mihai Vodă".

Aceasta din urmă este o replică fidelă a ctitoriei lui Mihai Viteazul de la București (biserica), ce a fost atât de grav mutilată de regimul comunist, care a strămutat-o de pe dealul pe care se afla, pe malul Dâmboviței, și i-a demolat chiliile ridicate de arhitectul Petre Antonescu, vechiul sediu al Arhivelor Statului. La Turda, pe locul unde se consideră că a fost înmormântat voievodul primii uniri, a fost ridicat un obelisc și ctitorită mânăstirea ce-i poartă numele, un frumos ansamblu de inspirație medievală ce este aproape terminat.

Vizita s-a încheiat cu Biserica Rățeștilor, ctitoria din secolul 19 a familie Rațiu, superb pictată în interior. Eu am avut răgaz să iau o cafea și în casa în care a locuit Ion Rațiu: aveam nevoie de internet și am găsit la cafeneaua denumită sugestiv "La Papion". Aici am putut citi, în lucrarea "Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?", scrisă în 1991, următorul pasaj elocvent: "Pentru mine, ocuparea Basarabiei în 1940 a fost un șoc puternic. Eram departe de țară și acest eveniment a trezit în mine un profund sentiment al conștiinței naționale. De atunci și până în prezent, în presă și în conferințe publice, am susținut apartenența acestei provincii la România. Chiar în anii în care puterea sovietică părea veșnică, am susținut aceste adevăruri. (...) În urma proclamării independenței Ucrainei, eu am convingerea fermă că, cu o Ucraină independentă și democratică, se va putea negocia reîntregirea țării românești în granițele ei firești, incluzând Bugeacul și Nordul Bucovinei. Iată de ce decizia Parlamentului Moldovei (proclamarea independenței) ne deschid larg porțile unui viitor mai bun."

În aceeași seară am avut norocul de a găsit catedrala ortodoxă deschisă (o ratasem data precedentă). Stăteam pe treptele catedralei și un moment m-am gândit câte lucruri se întâmplaseră în trei ani - pentru mine destul de multe și semnificative. Concluzia? Totuși nu regretam momentul și locul în care mă aflam atunci. Catedrala de la Turda este, împreună cu cea de la Sighișoara, biserica mea preferată ridicată în stil neoromânesc în perioada interbelică, prin armonia proporțiilor (cele de la Cluj sau Târgu Mureș sunt mai mari, dar eu le prefer pe acestea). Pictura interioară este executată de Paul Molda și Gheorghe Belizarie. 

Turda e foarte prietenoasă - pe strada principală sunt magazine unde se pot face cumpărăturile și cafenele unde se poate sta. Am rămas și noi la una dintre acestea, pentru a ne bucura de ultima seară în oraș. A doua zi destinația era Deva!



Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Andrei Arîcu și Efim Duca.

Eroii lui Ștefan cel Mare: Deva

$
0
0

După două zile la Turda, urmai două zile la Deva, însă pe drum mai aveam câteva surprize plăcute. Întâi am traversat Aiudul, unde din păcate nu am oprit, însă am putut admira cetatea din autocar. 

Ne-am oprit la Alba Iulia; vremea ținea cu noi și în cele două ore petrecute în cetate, nu știam unde să ne împărțim, între obiective (și "poze de grup")

A fost timp pentru tot, până la urmă, vremea era superbă, cetatea impecabilă, cum este de câțiva ani, o delectare și o mândrie să o arăt prietenilor de peste Prut. Eu am prins un cadru foarte bun (pentru mine) cu Obeliscul lui Horia, Cloșca și Crișan dar toți alergam de colo-colo, făcând poze, mai ales cu statuile de bronz ale soldaților și protipendadei de secol 19. 

Am revăzut cu emoție Catedrala Întregirii Neamului și am încercat, cumva, să transmit acest sentiment și grupului.

Am avut ghinion pentru că nu era deschisă Catedrala Catolică cu mormântul lui Iancu de Hunedoara (se filma un film indian) și nici Sala Unirii (mare dezamăgire, aici) dar am admirat fortificațiile și clădirile din exterior.

Am avut ocazia să văd și noile amenajări din piața principală (fostul Parc Custozza), unele interesante, altele aproximative sau chiar de prost gust... În fine, alea jacta est...

Am profitat și să fac poză lângă statuia unuia dintre actorii cheie ai Marii Uniri, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.

Colegii s-au bucurat să cumpere suveniruri de la numeroasele căsuțe turistice și de asemenea s-au amuzat copios, de exemplu la această prezentare... savuroasă.

Încă o "poză de grup"...

... și ne-am repliat pentru o gustare de prânz, oferită de gazda și ghidul nostru în Alba Iulia, parlamentarul Clement Negruț.

După Alba Iulia a urmat Deva, popasul nostru pentru două zile. Având în vedere orarul de vizitare, am mers imediat la cetate. 

Acolo ne-a primit domnul parlamentar Gheorghe Firczack, care s-a ocupat de noi pe durata șederii.

Din cetate se vedea tot orașul și toată valea Mureșului. Pentru prima dată vedeam și altă față a orașului, nu cea, oarecum dezavantajoasă, din cele câteva tranzituri, prin gară sau autogară, în drum spre Franța când eram student. 

Cetatea a fost frumos restaurată în ultimii ani, s-a construit un funicular, a devenit un obiectiv turistic major, dar despre toate astea, pe îndelete, într-o descriere mai amănunțită a Devei.

Singura problemă cu funicularul: nu prea e suficient de încăpător la aflux mare; a trebuit să ne împărțim în vreo cinci grupuri și primii plecați au avut de așteptat după ultimii sosiți.

16 Seara a fost ocupată cu cina și cu o plimbare în orașul pe care începeam să-l descopăr. Anii trecuți, când treceam prin Deva, vedeam doar gara și blocurile destul de urâte din jur. Acum descopeream centrul istoric al orașului, adăpostit sub dealul cetății, înțesat de clădiri vechi și statui. ("Și că-n a noastre piepturi, purtăm cu fală-n lume, biruitor în lupte, un nume de Traian").

Atracția principală a orașului, pe timp de vară cel puțin, este fântâna luminată și cântătoare din Piața Victoriei (unde se află statuia ecvestră a lui Decebal, iar în Piața Unirii statuia lui Traian din imaginea precedentă). Aici ne-am adunat în ambele seri și am ascultat programul de o oră. Deși mult mai mică decât, să zicem, fântâna de la Barcelona, în serile acelea nu mi-a trebuit mai mult, era liniștit, plăcut. Un pic răcoros, cu stropii împrăștiați de vânt până pe noi, cu muzică inspirată. Copiii se jucau pe bordura fântânii sau chiar în apă...
La un moment dat Elena, Manuela, Mirela și Adriana au venit să facă o poză "cu coordonatorul de grup", ceea ce înseamnă că nu le-am stricat excursia până la acel moment (de fapt toată lumea a fost de treabă și ne-a lăudat la final și pe mine și pe Dumitru pentru voia bună asigurată, că n-am pierdut pe nimeni, că nu a rămas lumea nemâncată...). :) Oricum, specific, gașca asta de patru a fost unul din sufletele petrecerii, care a trăit "cu maximă intensitate" cele 6 zile ale excursiei. Trecuseră 3 zile, în ultimele 3 voia bună urma să urce la cote și mai mari, cu discotecă, "mafia" pe autocar sau până-n zori și multe altele care nu încap aici;


A doua zi a început cu o excursie la Țebea, la Pantenonul Moților, ceva la ce domnul parlamentar Firczack ținea în mod deosebit. Următoarea persoană încântată de inițiativă eram eu. :) Drumul era cam lung și unii erau nedumeriți: "Romulus, ce-i acolo de văzut? Adică mergem să vedem un copac""Unul mort", adaug eu, adăugând la glumă și intrând în joc, în aceași timp necăjindu-mă, oarecum serios, că unii nu înțeleg încărcătura patriotică a locului pe care urma să-l vizităm.
Acolo am fost efectiv captivat de discursul doamnei muzeograf, o prezentare de zece minute cursivă, plină de pasiune.
Sunt multe de spus despre Panteonul Moților de la Țebea, dar trebuie mai pe îndelete într-o postare viitoare.

Și drumul până la Țebea a fost deosebit de pitoresc; foarte repede, însă, ne-am întors la Deva.

Acolo am vizitat Muzeul Civilizației Dacice și Romane, găzduit în impresionantul Palat Bethlen, sau "Magna Curia" (de asemenea, va urma în detaliu).

A urmat Castelul Huniazilor, ca și precedentele obiective, o premieră pentru mine. De fapt pentru mine toate obiectivele din Hunedoara erau noi, nu mai avusem ocazia să opresc în acest județ pe care l-am traversat de atâtea ori. Era demult pe lista obiectivelor majore ale României pe care voiam să le vizitez.

22 Aici am dat de grupul de indieni care filmau și care ne-au împiedicat să vedem unele obiective la Alba Iulia... Din fericire, castelul nu era închis!

Unii din grup chiar au profitat să afle lucruri noi despre meseria de producător de film...

Cert e că vizita a fost foarte interesantă, un rol deosebit avându-l ghidul nostru, pasionat din creștet (plete) până-n sandale. "Dacul" nostru a împins amabilitatea până la a ne dărui "galbeni" (în loc de aur dacic, monezi gălbui de 1 ban) cu ajutorul cărora să ne punem dorințe, încredințate fântânii din castel (săpată de 3 tătari prizonieri ai lui Iancu de Hunedoara). 

Fără a detalia vizita, care a fost deosebit de interesantă, voi menționa că o atracție majoră a fost camera de tortură a castelului. În ceea ce mă privește, însă, Castelul Huniazilor nu este exploatat la potențialul lui. Da, s-a restaurat mult în exterior, se vede, dar în interior nu este suficient amenajat, mi-aș dori mai mult, mai multe decoruri (nu kitsch), mai multă mobilă de epocă... Voi reveni pe acest subiect.

Întoarcerea în Deva a însemnat încă o plimbare, la foarte modestul ei centru comercial (mall), un fel de hală, cum era "Prisma" acum 20 de ani, sau prin centru, unde am văzut acest restaurant cu numele unui cartier din Chișinău.

Seara s-a încheiat cu o scurtă conferință, la care a asistat și presa locală, un eveniment interesant în sine, la care basarabenii au avut ocazia să-și expună impresiile despre Marșul lui Ștefan cel Mare și despre excursia în desfășurare.

În loc de încheiere, un grafitti de pe zidurile Devei.

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Andrei Arîcu, Efim Duca și Elenei Man. 

Centenarul Bătăliei de la Turtucaia

$
0
0
Acum 3 ani am vizitat Memorialul de la Turtucaia, un vis mai îndepărtat. Nu am lăsat să treacă centenarul războaielor balcanice fără a-l îndeplini. Am știut atunci că trebuie să-mi mai îndeplinesc un vis: să particip la comemorarea centenarului bătăliei. Așa că duminică 4 septembrie mă găsea din nou pe drumul frumos și liber ce șerpuiește Dunărea: bătălia care a avut loc în zilele de 5 și 6 septembrie 1916 este comemorată anual în prima duminică a lunii septembrie.

Discutasem în prealabil cu prieteni de la grupurile de reconstituire istorică Tradiția Militară6 Dorobanți și mai ales cu Ionuț de la Clubul de Istorie Militară (îi găsiți pe Facebook), căruia îi mulțumesc pentru informațiile pe care mi le-a dat despre eveniment. Tot prin el am făcut cunoștință cu Paul, care a fost colegul meu de drum, un pasionat de arme vechi și mașini Aro, care mi-a dat multe informații de specialitate pe aceste subiecte. 
În doar două ore, eram la Turtucaia (am trecut rapid vama și podul de la Giurgiu). Față de acum 3 ani, când era pustiu, acum erau șiruri de mașini parcate pe câmpul de lângă cimitir (care era parțial necultivat și proaspăt cosit) și erau tarabe cu cârnăciori și alte cărnuri care sfârâiau. O atmosferă câmpenească. Foarte multă lume în cimitir, atât de multă încât eu nici nu am intrat de data aceasta, de asemenea multă lume la memorialul bulgăresc, unde era montată o tribună sub inscripția "Epopeea de la Turtucaia" (denumirea bătăliei la bulgari).

Lângă cimitir erau arborate steagurile celor 3 națiuni care au participat la bătălie și erau prezente grupuri de reconstituire istorică din cele 3 țări, dar germanii nu au participat la reconstituire (sau au participat, prin artileria folosită, ca și în bătălia reală când artileria lor a avut efecte devastatoare).

Înaintea reconstituirii, care a fost punctul culminant al comemorării, s-au succedat slujbe și mai multe momente de rugăciune. Bulgarii au avut o delegație importantă, cu vicepreședintele țării, ministrul apărării și oficialități din toată țara și din regiune. Au fost și oficialități române, reprezentanți ai Oficiului Național Cultul Eroilor (ONCE) - o instituție pe care eu o admir foarte mult), și arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, așa încât, spre bucuria mea și liniștea eroilor români căzuți, am auzit și câteva cântări în limba română.

O fanfară a marinei bulgare a intonat mai multe imnuri; la unul dintre ele asistența a îngenunchiat. La un moment dat a fost intonat și Imnul Eroilor.

Am avut timp să mă plimb un pic pe la standul cu arme vechi. Dar așteptam cu nerăbdare momentul reconstituirii bătăliei.
Reconstituirile istorice m-au pasionat mereu, dar știu că pentru a integra un grup de reconstituire istorică trebuie investit nu puțin în echipament, și mai ales trebuie investit mult timp și disciplină în antrenamente, coeziunea grupului și participarea la diferitele evenimente. Totuși, este o ocupație frumoasă pentru marcarea evenimentelor istorice și cinstirea strămoșilor.

Lângă cimitir a fost cosit câmpul și au fost amenajate mai multe tranșee, redute din paie și presărate petarde și fumigene. Am identificat, împreună cu mai mulți oameni care filmau sau fotografiau, o structură de beton în capătul câmpului (de fapt o toaletă dezafectată) și am urmărit evenimentele de pe acoperiș.

Reconstituirea a urmărit desfășurarea luptei reale: cucerirea fortificațiilor dimprejurul orașului și la final ocuparea orașului Turtucaia.
Mai departe voi lăsa fotografiile să vorbească; păcat că nu pot reproduce vacarmul foarte realist făcut de pirotehniști, de mitralierele și puștile funcționale de pe câmpul de luptă și de cei câțiva soldați bulgari (precum cei din prim-plan) care suplimentau vacarmul cu rafale de gloanțe oarbe.
















Chiar nu prea am cuvinte pentru a evoca bătălia, nici reconstituirea. Cuvintele sunt sărace. Recomand tuturor să citească "Amintiri din luptele de la Turtucaia" de George Topîrceanu, un text simplu, direct, dar care tocmai prin evocarea simplă și crudă a evenimentelor impresionază.
Găsesc de asemenea foarte potrivite cuvintele unui prieten: "Povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm"

Bătălia a durat în jur de 20 de minute cu totul, dar a fost foarte intens. A fost un privilegiu să asist la moment și îmi pare rău că evenimentul a trecut practic neobservat de către români și de către oficialitățile noastre. Au avut de pierdut, în orice caz.
Un oficial ONCE a declarat "Mi-aș dori din suflet ca la anul, la împlinirea a 100 de ani de la Bătălia de la Mărășești, ceremonialul să fie cel puțin ca acesta al bulgarilor, care au depus 120 de coroane la monumentul de aici" (articolul complet).
Un prieten, însă, îmi spunea că "din motive complexe", nu crede că la noi se va face o comemorarea precum cea de la Turtucaia. Sper din inimă să se înșele și să ne ridicăm, în ceasul comemorării celor mai intense ore de sacrificiu ale poporului român, la nivelul așteptărilor demne. Vom vedea toamna aceasta, în 2017 și în 2018.
La final am făcut câteva poze cu o parte din trupele noastre.

Inclusiv această șarjă cu baionetele.

Sau aceste salve cu ultimele cartușe netrase.

Câmpul s-a golit destul de repede de mașini și am mers și noi să vadă colegul meu un pic orașul. Am apucat să vedem parcul de pe faleză și Muzeul Bătăliei de la Turtucaia, care este amenajat lângă Muzeul de Istorie, care însă era închis (în weekend se închide la 15h, în timpul săptămânii la 18h). Muzeul bătăliei prezenta multe planșe cu poze din epocă, dar textele erau exlusiv în bulgară. Dezamăgitor astpect, ca întotdeauna. Prea puțin suntem obișnuiți, noi și vecinii noștri, să afișăm în muzee textele măcar bilingv.

vedetă rapidă, monument în parc

Muzeul de istorie

Vedere asupra Dunării de la terasa unui restaurant de vizavi de muzeu.

Voi mai reveni curând la Turtucaia? Nu știu. Când ocazia se va prezenta, da. Poate în drum spre mare. Poate în drum spre frumosul oraș Silistra, care este o bijuterie necunoscută la mai puțin de trei ore de București. Ce este sigur: nu voi trece niciodată pe acest drum fără a mă opri câteva momente la cimitirul dinspre Șumenți, unde își odihnesc somnul de veci eroii români.

Cetatea Blidaru

$
0
0
Cu totul neașteptat am ajuns anul acesta la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Monumente de seamă pentru istoria noastră (clasate UNESCO), până acum nu am avut ocazia să le vizitez. În multe locuri din țara noastră nu ajungem niciodată - dacă nu ne planificăm să ajungem. Alteori, întâmplarea ne duce în acele locuri, dacă este o întâmplare, pentru că se spune că nimic nu este întâmplător.

La cetățile dacice am fost cu colegii pe care i-am avut la un curs despre turism - cursul pentru obținerea atestatului de ghid, care se poate obține la J'Info Training. Profesoara noastră fiind pasionată de tot ce înseamnă dacii și cultura lor, într-o zi de martie ne-am pornit un grup într-acolo. Am avut ocazia de a vizita cele mai importante obiective, precum cetățile Blidaru, Costești și Sarmizegetusa, dar și Mânăstirea Prislop și Biserica Densuș - dintre toate, aceasta din urmă m-a impresionat cel mai mult. 

Dar să le luăm pe rând, și am început cu Blidaru, în chiar ziua sosirii. 

Urcușul se face printr-o pădure bătrână și absolut înfricoșătoare sub aspectul formelor copacilor. Dar deseori, ceva cu adevărat frumos se află la capătul unui drum înfricoșător, așa cum scrie și în povești.

Cetatea se află pe un platou golaș, înconjurată de păduri. 

Așezarea a fost întinsă; multe secrete s-au închis odată cu dispariția ei.

Și astăzi, zidurile rămase, mărturisesc măiestria celor care le-au construit. 

Exemplu de pietre cioplite îmbinate fără mortar, denumit de specialiști zidul dacic sau murus dacicus (ironic faptul că denumirea de specialitate pentru un artefact dacic este în... latină, dar eu mereu am ținut cu romanii).

Poate tocmai prin simplitatea ei, sau poate pentru că am văzut-o prima, Blidaru mi-a plăcut în mod deosebit. 

Dar o întrebare se pune nouă, urmașilor: țineți cu dacii, sau cu romanii? 

Cetatea Costești

$
0
0
 Mai vastă decât Blidaru, cetatea de la Costești a fost următorul obiectiv vizitat, o cursă contra cronometru cu lăsarea serii, când o lună plină superbă avea să ne încânte privirea şi să ne ghideze. 


Cetatea este atât de mare încât este îngropată sub un imens deal , doar cu câteva elemente (ziduri de apărare, turnuri, locuințe) aduse la vedere de arheologi, dar din păcate, ca în toate cetățile dacice, fără o punere în valoare majoră. Trepte (!!!) vechi de peste 2000 de ani duc la prima structură mai impunătoare, pe coama dealului se află o a doua. 

Am înconjurat cetatea și am admirat ruinele vechilor ziduri dacice.

O căpiță de fân armonioasă ne aduce aminte că suntem în România. Sau ne poate transporta în timp, pentru că și dacii coseau și făceau căpițe, nu-i așa?

Al doilea turn locuință, pe coama dealului.

Români frumoși. Terra Dacica Aeterna. :) 

De jur împrejurul dealului cetății se află mai multe temple, a căror însemnătate exactă scapă contemporanilor, dar a căror sacralitate cu siguranță s-a păstrat până și se va mai păstra. Un loc sfânt rămâne sfânt și după ce civilizația care l-a clădit dispare.

Sarmizegetusa Regia

$
0
0
Din categoria: un roman în capitala dacilor. Da, pentru că dacă mi-e să aleg între romani și daci, îi aleg pe primii, clar. Moștenire de familie. :)
Vizita la Sarmizegetusa Regia a fost cu atât mai deosebită cu cât totul în jur era acoperit cu zăpada mieilor. Albă și totuși nu complet îngropată în zăpadă, era o priveliște mai deosebită.

S-a urcat greu cu mașinile, până într-un punct, apoi am fost preluați cu mașinile de teren până la intrarea în parc. Drumul era oricum alunecos și în curs de pavare.

Mai multe panouri informative ne ajutau să înțelegem ce priveam, însă oricum toate prețioasele informații le auzeam de la ghidul nostru; ghizii de la cetate sunt memorii vii ale locurilor, am impresia că ei cunosc nu doar ce se vede la suprafață, ci și ce încă este ascuns sub dealurile împădurite, pentru că cercetările de la Sarmizegetusa Regia sunt departe de a fi încheiate.

De fapt, majoritatea lucrărilor s-au efectuat în perioada interbelică, apoi în perioada comunistă, sub conducerea profesorului Constantin Daicoviciu. În prezent, se poate spune că nu se cercetează arheologic zona, nu sunt zone noi de săpături.
În imagine, aici, "drumul pavat", un drum folosit pentru procesiuni religioase, văzut de noi mai bine pe panou, fiind complet acoperit de zăpadă.

După ce am trecut de ziduri și am pătruns bine în pădurea de fag, am putut privi zona sacră, cea mai faimoasă parte a așezării, cunoscută de toți românii în imagini, dar vizitată de prea puțini.

Priveliștea m-a dus repede cu gândul la filmele noastre istorice, mai ales "Dacii", la reconstituiri și la teorii mai mult sau mai puțin istorice. Ca un demn urmaș al romanilor :) , sunt sceptic în privința majorității acestora. Se știe, de pildă, că multe elemente din această zonă arheologică au fost modificate sau adăugate după săpături, restaurări sau cu ocazia filmărilor amintite, cel mai evident elementele de lemn din marele sanctuar circular. Totuși, ghidul ne-a spus că se presupune că acestea arătau similar și acum 2000 de ani.

Un alt element impresionant, chiar lângă marele sanctuar circular, este "soarele de andezit", un străvechi calendar.

Nu departe de soarele de andezit se află două temple, denumite "templele patrulatere". Ca și la Blidaru sau Costești, doar bazele coloanelor mai indică foste structuri.

Arheologii au încercat o reconstituire pe panourile informative.

Din păcate, sunt și unele "restaurări" foarte greșite, precum a acestui templu, la care s-a adăugat pietriș. Culmea, zăpada ascundea în mare măsură acest aspect, dar, au explicat arheologii, vor trebui lucrări atente pentru a inversa greșeala, iar acestea nu sunt planificate, încă.

A fost poate una dintre cele mai neobișnuite vizite posibile la Sarmizegetusa. Înzăpezită, dar practicabilă, fără prea multă lume, o vizită privată, cumva. 
Dorința mea ar fi, într-o lume ideală, să se continue șantierul arheologic aici, dar cu maximă responsabilitate, pentru a putea arăta lumii și mai multe aspecte veridice despre străvechea civilizație a dacilor. Deocamdată, adevărul despre daci... nu se prea cunoaşte.

Biserica din Densuș

$
0
0
Biserica Sfântul Nicolae din Densuș este printre monumentele de frunte la care voiam, de mult timp, să ajung, în România și iată că, neașteptat și pe vreme foarte proastă, am ajuns. Element neașteptat dintr-o excursie neprevăzută.

Plăcuța informativă de la intrare pare aproape la fel de veche ca și biserica...

Am vrut mereu să ajung să văd acest lăcaș de cult, acest monument istoric de interes național, pentru că mă pasionează vechimea bisericii, elementele recuperate de la așezările dacice și îmbinate pentru a alcătui armonios o biserică creștină, starea de ruină parțială, dar totuși atât de trainică, totul mă fascinează.

Fenix de piatră, biserica din Densuș este mărturia că din ceva trecut se poate clădi ceva nou, diferit și mai trainic.

Atât în interior, cât și în exterior, se pot observa numeroasele pietre luate de la străvechile așezări dacice și încastrate în biserică, ca elemente decorative sau ca materiale de construcție, ca aceste statui antice pe acoperișul din lespezi de piatră.

Construită în secolul 13, cu elemente de pictură din 1443 care supraviețuiesc și azi ale zugravului Ștefan, cu legende care se țes în jurul construcției sale (posibil edificiu funerar al unui general roman numit Longinus) și întrebuințării de-a lungul secolelor, Densuș, a însoțit, sub diferitele sale înfățișări, formarea și trecerea prin veacuri a poporului român. 

Mânăstirea Prislop

$
0
0
Mânăstirea Prislop e ascunsă la poalele Munților Retezat, în Țara Hațegului. Este pe raza comunei Silvașu de Sus și poate fi găsită pe drumul între Hunedoara și Hațeg (cu o mică abatere spre vest de la Silvașu de Jos). 

Mânăstirea este foarte veche, ctitorită, potrivit tradiției, de Sfântul Nicodim de la Tismana la începutul secolului 15, însă astăzi ea este asociată mai ales cu numele călugărului Arsenie Boca, starețul mânăstirii între anii 1948 și 1959.

Între cele două momente, istoria mânăstirii nu a fost una liniștită. Căzută în ruină după prima fondare, ea a fost rectitorită în 1564 de Domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă. Tot în acea perioadă în pădurea de lângă mânăstire a viețuit Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, care a cioplit o chilie în piatră. Chilia, la fel de impresionantă ca cea a lui Daniile Sihastrul de la Putna sau chiliile călugărilor Daniil și Misail de la Mânăstriea Turnu. Nu e ușor să dăltuiești un loc de dormit în piatră! 

Apoi, la mijlocul secolului 18, la venirea Habsburgilor în Transilvania, mânăstirea a fost reorganizată ca lăcaș de cult greco-catolic. Călugării au fost persectuați și alungați. În 1948, la momentul desființării Bisericii Greco-Catolice, lucrurile s-au petrecut la fel, dar în sens invers...

Mânăstirea Prislop este astăzi loc de pelerinaj la mormântul starețului său Arsenie Boca, cel care, prin viața, faptele și exemplul său (pătimirea la Poarta Albă, stăreția la Sâmbăta de Sus și la Prislop, lucrările și picturile la aceste mânăstiri dar și la Sfântul Elefterie cel Nou - Icoana Maicii Domnului cu Pruncul) a inspirat mulți ucenici, fiind considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei românești. Prislop a fost și rămâne un loc important pentru pelerinaj, chiar dacă atunci când am fost noi, pe cea mai proastă vreme din acest an, probabil, oameni erau puțini.

"A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt"

"Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse"

"Nu te socoti mai bun ca alții, ca nu cumva să fii socotit mai rău înaintea lui Dumnezeu, care știe ce este în fiecare din noi."

Mânăstirea Rupestră Șinca Veche

$
0
0
Denumit și "Templul Ursitelor", Mânăstirea rupestră de la Șinca Veche este considerat un loc magic, un loc cu energii. În orice caz, este un loc pitoresc, aflat în centrul țării, nu departe de Zărnești.


Este interesant de știut că familia lui Gheorghe Șincai, exponent de seamă al Școlii Ardelene, se trage din Șinca Veche. Numele nu este, așadar, o coincidență (cum în viață mai nimic nu este, o coincidență).  

O datare precisă a bisericii de la Șinca Veche este 1742, momentul interzicerii ei de către autoritățile habsburgice care stăpâneau atunci Transilvania. De fapt ea ar fi mult mai veche, un templu existând în acest loc cu mii de ani în urmă. Las cititorii să dezlănțuie fantasmele dacice... cert este însă că nu se cunoaște mare lucru despre valențele odinioară păgâne a templului.

Alei frumos amenajate, cu pietriș și garduri de nuiele asigură accesul pe întreg domeniul. E curățenie. 

O biserică nouă și chilii frumos îngrijite au fost amenajate. 

Arhitectura este una tradițională, armonioasă./

Acesta este pangarul. Seamănă un pic cu Bag's End, din Stăpânul Inelelor. 

Sacru și profan la Șinca Veche...
Un panou servește de avertisment celor care, vrăjiți de frumusețea locului, ar uita faptul că sunt pe pământ sacru. Așadar, vă rugăm, nu profanaț'! :)

Înainte ca aleile să conducă pașii la templu propriu-zis, se pot observa aceste pietre uriașe cu mult mușchi agățat de ele, care mie, cel puțin, mi se par foarte ciudate. Cumva, este aspectul care mi-a plăcut cel mai mult la Șinca Veche.

Templul este protejat de o copertină, pentru că ploile ar macina dealul de lut. De altfel, vizita noastră s-a desfășurat sub o ploaie sâcâitoare.

Templul conține multe simboluri creștine, mozaice și chiar păgâne. Este cert un loc sfânt, un pic straniu și o formațiune geologică foarte interesantă, efemeră, cum am explicat, dacă nu ar fi protejată de om.
Un loc foarte frumos la Șinca Veche este platoul de deasupra templului. Urcați scările, ieșiți din pădure și admirați în jur priveliștea până departe. :)

Viewing all 249 articles
Browse latest View live