În seara de final a marșului, din București au plecat autocarele în 3 direcții: Transilvania, Prahova și Constanța. Pe parcursul unei săptămâni, eu și Dumitru aveam să ne ocupăm de 55 de "eroi ai lui Ștefan cel Mare", mulți dintre ei descoperind pentru prima dată țara, și încă una dintre cele mai frumoase regiuni ale ei, Turda și Deva.
Pe Dumitru îl cunoșteam deja de la Școala de Vară de la Izvoru Mureșului și din asociație, știam că mă voi înțelege bine cu el dar de fapt am făcut o echipă foarte bună (și și grupul cu care am fost a fost foarte fain și nu am avut probleme cu ei de niciun fel). Pe deasupra, și eu și el știam Turda, eu dintr-o excursie cum 3 ani în urmă (2012) iar el ca fost student la Cluj.
București - Turda s-a făcut noaptea, cu un popas pentru cină la Dedulești, înainte de a ajunge cu noaptea-n cap la Gimnaziul Emil Negruziu, pe înălțimile Turzii. Am avut noroc că am putut să ne luăm camerele, să ne odihnim, să prânzim și deja începeam primele vizite. Dacă în marș meniul în general era grecica cu bătuta (hrișcă cu șnițel), în Transilvania hrișca a fost înlocuită cu cartofi (crumpene sau crumpile, cum se zice la mine-n sat) iar șnițelul a rămas.
Primul obiectiv au fost Cheile Turzii, pe ploaie.
Da, vremea nu a prea ajutat, dar vizita a fost cu atât mai interesantă, lumea încântată.
Și eu eram, deși nu neapărat pare. Eu mai avusesem ocazia de a vedea cheile pe vreme mult mai bună și în general văzusem aproape tot ce era de văzut la Turda, dar era o bucurie să revăd orașul și atracțiile lui.
Ghizii noștri au făcut plimbarea mai plăcută, doi vlăjgani de la Salvamont în care puteai avea foarte încredere. Cu cel din dreapta (cu capul descoperit) am povestit mai multe, el în 1992 chiar înainte de Războiul din Transnistria a fost în Republica Moldova și mi-a relatat cum tineretul acelei perioade și-ar fi dorit ca România să facă mult mai mult să ajute basarabenii.
Eroii lui Ștefan cel Mare - Transilvania, cum am botezat excursia, în prima din multele "poze de grup", pe care eu insistam să le facem la aproape fiecare obiectiv, pentru ca fiecare să le aibă ca amintire.
Seara s-a încheiat la Primărie unde am fost primit de gazda noastră, cel care a organizat șederea de două zile la Turda, parlamentarul Mircea Irimie. Dumnealui mi-a făcut o impresie foarte bună, prin tot ce am discutat în cursul vizitei, fiind un om cult, patriot și permanent dedicat orașului.
A doua zi am avut noroc de vreme frumoasă și am vizitat și mai multe obiective. În primul rând atracția principală a zonei, Salina Turda. "Poză de grup la intrare".
Salina Turda îmi era cunoscută, dar cu atât mai mult mă bucuram să o viziteze și grupul din Basarabia.
13 Am revăzut sălile salinei, începând cu sala crivacului sau sala ecourilor. În aceasta din urmă, invitați să strigăm ceva pentru a auzi ecoul de până la 15 ori, am strigat în cor "unire".
"Nu am mai văzut așa ceva. Nu mai pot! Ce să fac cu atâta amintire", exclama, uimită, o profesoară din Soroca.
După salină, am vizitat și lacurile sărate de la suprafață. Deși stătea să plouă, cei mai temerari au făcut o baie și de altfel o gașcă destul de mare s-a întors și pe seară pentru a prelungi distracția.
Vremea a ținut cu noi, însă, și am vizitat pe soare Casa Voievodală (Muzeul de istorie Turda), castrul roman de la Potaissa (în imagine) și Mânăstirea "Mihai Vodă".
Aceasta din urmă este o replică fidelă a ctitoriei lui Mihai Viteazul de la București (biserica), ce a fost atât de grav mutilată de regimul comunist, care a strămutat-o de pe dealul pe care se afla, pe malul Dâmboviței, și i-a demolat chiliile ridicate de arhitectul Petre Antonescu, vechiul sediu al Arhivelor Statului. La Turda, pe locul unde se consideră că a fost înmormântat voievodul primii uniri, a fost ridicat un obelisc și ctitorită mânăstirea ce-i poartă numele, un frumos ansamblu de inspirație medievală ce este aproape terminat.
Vizita s-a încheiat cu Biserica Rățeștilor, ctitoria din secolul 19 a familie Rațiu, superb pictată în interior. Eu am avut răgaz să iau o cafea și în casa în care a locuit Ion Rațiu: aveam nevoie de internet și am găsit la cafeneaua denumită sugestiv "La Papion". Aici am putut citi, în lucrarea "Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?", scrisă în 1991, următorul pasaj elocvent: "Pentru mine, ocuparea Basarabiei în 1940 a fost un șoc puternic. Eram departe de țară și acest eveniment a trezit în mine un profund sentiment al conștiinței naționale. De atunci și până în prezent, în presă și în conferințe publice, am susținut apartenența acestei provincii la România. Chiar în anii în care puterea sovietică părea veșnică, am susținut aceste adevăruri. (...) În urma proclamării independenței Ucrainei, eu am convingerea fermă că, cu o Ucraină independentă și democratică, se va putea negocia reîntregirea țării românești în granițele ei firești, incluzând Bugeacul și Nordul Bucovinei. Iată de ce decizia Parlamentului Moldovei (proclamarea independenței) ne deschid larg porțile unui viitor mai bun."
În aceeași seară am avut norocul de a găsit catedrala ortodoxă deschisă (o ratasem data precedentă). Stăteam pe treptele catedralei și un moment m-am gândit câte lucruri se întâmplaseră în trei ani - pentru mine destul de multe și semnificative. Concluzia? Totuși nu regretam momentul și locul în care mă aflam atunci. Catedrala de la Turda este, împreună cu cea de la Sighișoara, biserica mea preferată ridicată în stil neoromânesc în perioada interbelică, prin armonia proporțiilor (cele de la Cluj sau Târgu Mureș sunt mai mari, dar eu le prefer pe acestea). Pictura interioară este executată de Paul Molda și Gheorghe Belizarie.
Turda e foarte prietenoasă - pe strada principală sunt magazine unde se pot face cumpărăturile și cafenele unde se poate sta. Am rămas și noi la una dintre acestea, pentru a ne bucura de ultima seară în oraș. A doua zi destinația era Deva!
Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Andrei Arîcu și Efim Duca.