Quantcast
Channel: Turist în ţara mea / A patriot's guide to Romania
Viewing all 249 articles
Browse latest View live

Universitatea de Vară Izvoru Mureșului, ediția a XI-a

$
0
0
Anul trecut am fost la ediția a XI-a a Universității de Vară Izvoru Mureșului cu militanții unioniști (pentru unirea României cu Republica Moldova, desigur). 
A fost o experiență inedită pentru mine și mi-a întrecut cu mult așteptările, în sensul că am avut ocazia să întâlnesc şi să ascult persoane care aveau cuvinte grele de spus.
La Universitatea de Vară au participat lideri ai comunităților de români din jurul graniței. Toate regiunile erau reprezentate, fără excepție: Serbia (Voievodina și Valea Timocului), Bulgaria, Ucraina (Maramureșul de dincolo de Tisa, regiunea Cernăuți - adică nordul Bucovinei și regiunea Hotin a Basarabiei, regiunea Odessa - adică Bugeacul) și Ungaria.
Eu am o oarecare experiență în ceea ce privește diaspora românească, le cunosc unele "ofuri"și năzuințe, până la un punct comune tuturor comunităților de români din străinătate. Am cunoscut binișor 3 astfel de comunități: la Montreal, Marsilia și Strasbourg (iar ceea ce am văzut la acestea, părțile cu umbră ale vieții de trăite în străinătate, m-au determinat să aleg să nu rămân acolo ci să mă întorc să trăiesc în țara mea - o decizie pentru care mă bucur mult, fiind potrivită pentru mine).
Cu toate acestea, poveștile comunităților de români din jurul României nu se aseamănă cu cele ale comunităților recent constituite în Occident. În primul rând că ele sunt diferite de la bun început, ultimele create prin emigrație în ultimul secol sau chiar în ultimii zeci de ani, primele existente de veacuri, unele dintre ele (în Ucraina) pe străvechiul pământ al României Mari. Așadar, acești români pe care i-am întâlnit la Universitatea de Vară nu sunt "venetici" pe pământurile lor, dar cu toate acestea întâmpină greutăți în păstrarea limbii și culturii române. Versurile marelui Eminescu sunt încă de actualitate: "De la Nistru pân la Tisa tot românul plânsu-mi-s'a / Că nu mai poate străbate de-atâta străinătate". 
Universitatea de Vară a fost deschisă de Președintele Traian Băsescu, care a încurajat românii din țările vecine să se declare ca atare la recensămintele naționale, afirmând că "sprijinul României va veni pentru cei care se declară români". Președintele a mai ținut să sublinieze că în Republica Moldova există un filon unionist sănătos care se va dezvolta în viitor. 
Cealaltă personalitate care împreună cu președintele Băsescu a fost cea mai așteptată la Izvoru Mureșului a fost Ministrul Afacerilor Externe Titus Corlățean, prezent în a treia zi a Universității de Vară. Domnul ministru a afirmat că "viitorul european și românesc al Republicii Moldova trebuie sprijinit cu inteligență politică într-o lume a relațiilor internaționale complicate".
Dacă în momentul prezenței celor două personalități politice amintite televiziunile au invadat spațiul conferinței, în restul evenimentului presa a fost mai puțin prezentă. Este păcat, pentru că expunerile liderilor comunităților românești vecine ar fi meritat poate mai multă atenție din partea lor. Au fost lipsite de senzaţional dar în general au fost foarte dramatice iar tabloul zugrăvit a fost unul sumbru. Tentele principale ale acestuia: vechiul flagel al comunităților românești - dezbinarea - precum și meteahna prea multor țări - asuprirea minorităților. De asemenea, cu toții au reclamat o mai mare implicare și un sprijin mai important al statului român. 
Efectiv ascultându-i mă încercau sentimente de îngrijorare pentru soarta românilor din țările vecine, pentru viitorul pe termen lung al acestor comunități istorice. În unele regiuni, cum ar fi în Bucovina sau Bugeac, comunităţile româneşti au fost lovite de masacre și deportări şi chiar şi astăzi, românii din acele locuri mai au încă teama de a-şi afirma identitatea naţională. Pe de altă parte, văzând câtă pasiune au acești oameni pentru tot ceea ce este românesc, văzând câtă îndârjire pun în apărarea identității lor și a semenilor lor, prindeam și eu curaj și parcă îmi reveneau gânduri mai bune.
O prezenţă marcantă la Universitatea de Vară a fost Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, "Gandalf", cum l-am poreclit eu, un pic glumeţ (să nu îmi fie luat în nume de rău, dar în universul  - chiar pagân - al lui Tolkien, Gandalf este un personaj carismatic şi bun). Într-una din zile, după conferinţă, ne-a invitat să vizităm Mânăstirea Izvoru Mureşului - despre asta vă voi povesti mai târziu. Alte momente extraordinare au fost slujba de seară în ziua sărbătorii Sfintei Maria şi cea de a doua zi, când enoriaşilor le-a fost distribuit drapelul naţional. Cât ai clipi, curtea mânăstirii a fost umplută de steaguri tricolore, steaguri pe care oamenii le-au dus apoi cu mândrie în casele lor. 
Ultima seară a fost masa festivă la care doamna Veta Biriş ne-a făcut onoarea de a cânta câteva dintre cântecele ei cele mai îndrăgite, cântece patriotice. Desigur, "Basarabie frumoasă" a fost melodia serii. 
Am profitat de Universitatea de Vară şi pentru a face un scurt drum în zonă pentru a vizita obiective turitice precum oraşul Gheorghieni, castelul de la Lăzarea sau cheile Bicazului. Despre toate acestea vă voi povesti pe rând. Dar cu ce ne-am ales în principal sunt zilele frumoase cu prieteni şi cunoscuţi, voluntari pentru Unire, alături de care lucrăm şi acum pentru ţelul mult dorit.

The XIth Edition of the Izvoru Mureșului Summer University

Last year I participated to the XIth Edition of the Izvoru Mureșului Summer University with the unionist volunteers who militate in favor of the union of the Republic of Moldova with Romania. 
It was a new experience for me and it exceeded my expectations in that I got to meet and listen to people who has impressive stories to tell.
At the Summer University participated leaders of the Romanian communities found in the vecinity of our country. All the relevant regions had its representative, with no exception. Thus, there were Romanians from Serbia, both the province of Vojvodina and the Timoc Valley. There were Romanians from Hungary and Bulgaria and also Romanians from the three communities found in Ukraine: in Maramureș, Bukovina and the Budjak.
I have a certain experience with Romanian diaspora and I know some of their pleas and aspirations, to a certain extend common to all communities. I knew well enough three such communities: in Montreal, Marseilles and Strasbourg. There are some aspects of living abroad which made me choose not to stay abroad and return live in my country instead - a great decision, which suits me very well.  
However, the stories of the Romanian communities in the neighboring countries are not like the ones of communities in Western Europe and North America. They differ from the start in that the latter are more recent, some only a few decades old, while the neighboring communities are centuries old and some are on ancient Romanian soil, not so long ago part of Romania itself (Bukovina and Budjak for instance). Thus, the Romanians met at the Summer University are not "strangers" on their lands, but still encounter hardships in preserving their language and culture. Mihai Eminescu's verses are still valid: "From Tisa to the Nistru's tide all Romania's people cried / That they could no longer stir for the rabbled foreigner".
The Summer University was inaugurated by President Traian Băsescu, who encouraged Romanians in the neighboring countries to declare themselves as such in the future censuses, since "Romania shall support those who declare themselves Romanian". The President also mentioned that there is a healthy and growing Unionist current in the Republic of Moldova which. 
As much anticipated as President Băsescu was Foreign Minister Titus Corlățean, who was present in the third day of the Summer University. He highlighted that "the European and Romanian future of the Republic of Moldova must be supported with political intelligence in a world of complex international relations".
There was a lot of press covering the interventions of these major political figures. Much less coverage was given to the other guests, and that was too bad because the leaders of the Romanian communities has important things to say. No sensational news, but some dramatic accounts of their lives as national minorities, struggling to keep their language, traditions and national identity. Common problems are lack of unity of the communities and in too many cases their persecution by the state authorities. All requested more support from Romania.
Listening to them I became more and more worried for their fate in the long term. Some regions, like Bukovina and the Budjak had major hardships in the 20th century, including massacres and mass deportations, thus even today Romanians there are afraid to assert their national identity. On the other hand, seeing how much passion these people were putting in all things Romanian and their determination to uphold their national identity in their communities, I began to take heart.
A remarkable presence the the Summer University was Archbishop Ioan Selejan of Covasna and Harghita. I affectionately nicknamed him "Gandalf", for although Tolkien's universe is a pagan one, in it Gandalf was a good and charismatic figure. He gave us the chance to visit Izvoru Mureșului Monastery, a gem - I shall tell you more about it shortly. Other remarkable moments were the Saint Mary evening mass and the noon mass the next day. National flags were distributed on that occasion, which filled the monastery courtyard and were then brought proudly into people's homes. 
The last evening was celebrated with songs by renowned and beloved folklore singer Veta Biriş, an exhilarating but also nostalgic moment. 
During our stay at the Summer University we also took some time to visit the surroundings, like the town of Gheorghieni, Lăzarea Castle or the Bicaz Gorges (soon on the blog). However, what we appreciated most was spending time with friends and colleagues who are like us volunteers with the goal of reuniting Romanians from the Republic of Moldova and Romania, mending a historic wrong and an unjust separation.

 Într-una din zilele cu soare de la Universitatea de Vară Izvoru Mureșului 
In one of the sunny days at the Izvoru Mureșului Summer University

 Președintele Traian Băsescu a fost prezent în prima zi a univesității de vară, însoțit de deputatul Eugen Tomac.
President Traian Băsescu was present in the first day of the summer university, with MP Eugen Tomac.

Ministrul Afacerilor Externe Titus Corlățean / Foreign Affairs Minister Titus Corlățean

 Senator și fost ministru Ecaterina Andronescu / Senator and former minister Ecaterina Andronescu

 senatorul Gabriela Crețu / Senator Gabriela Crețu

 Înalt Prea Sfințitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, gazda noastră. / Covasna and Harghita Archbishop Ioan Selejan, our host. 

Deputatul Dragoș-Ionel Gunia / Dragoș-Ionel Gunia MP



 Președintele Comunității Românilor din Serbia, Ștefan Mihailov. 
Ștefan Mihailov, the President of the Romanian Community in Serbia. 

 Părintele Protopop Boian Alexandrovici din Valea Timocului / Father Boian Alexandrovici from the Timoc Valley

 Zavisa Jurj, președintele Asociației Ariadnae Filum a românilor din Timoc. / Zavisa Jurj, president of the Ariadnae Filum association of Timoc Romnians 


domnul Ministru Titus Corlățean cu grupul de voluntari și cu lideri ai diasporei 
Foreign Affairs Minister Titus Corlățean with the group of volunteers and the diaspora leaders - credit foto Iulia Modiga

 Slujbă la Mânăstirea Izvoru Mureșului / Mass at the Izvoru Mureșului Monastery

 transmiterea drapelului național / the national flag is passed on

  transmiterea drapelului național / the national flag is passed on

  transmiterea drapelului național / the national flag is passed on


 împărțirea steagurilor / national flags are distributed
 Noi am lăsat drapelele localnicilor, avem deja foarte multe acasă. / We preferred to leave the flags to the locals, we already have several at home. 

În ultima seară a Universității de Vară ne-a încântat Veta Biriș cu cântece patriotice. 
Renowned folklore singer Veta Biriș delighted us with patriotic songs in the last evening of the Summer University.  

Mânăstirea Izvoru Mureșului

$
0
0
Mânăstirea Izvoru Mureșului este un obiectiv major al județului Harghita, atât religios cât și turistic. 
Fondată relativ recent, la sfârșitul anilor 1990, de către Înalt Prea Sfințitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, este o construcție armonioasă în stil arhitectural românesc. Aș putea ușor să-i spun neoromânesc dacă nu ar fi construită în afara perioadei istorice a respectivului stil. 
Am vizitat mânăstirea cu ocazia Universității de Vară Izvoru Mureșului din 2013. Am avut onoarea de a fi primiți și ghidați de însuși părintele arhiepiscop. 
După mărturisirea domniei sale, pe locul acela era demult sortit să fie clădită mânăstire și niciodată nu a mai fost altceva pe acel loc. Împrejur se află o pădure cu brazi bătrâni, ocrotiți de mânăstire.   
După ce am vizitat biserica, am mers în clădirea unde se află paraclisul, sala de primire și chiliile. Nu mică ne-a fost mirarea să descoperim acolo pictat, pe lângă soborul de îngeri și sfinți, o bună parte a panteonului național. Sfinții Brâncoveni, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, eroii români din Transilvania precum Horea, Cloșca și Crișan sau Avram Iancu, erau cu toții reprezentați. Icoane de mari dimensiuni prezentau momentele importante din scurta istorie a mânăstirii, precum construcția și sfințirea. 
M-a bucurat mult descoperirea acestei mânăstiri, pe cât de nouă, pe atât de frumos clădită, cu bun gust, armonie în proporții și icoane frumos pictate. 

The Izvoru Mureșului Monastery

The Izvoru Mureșului Monastery is a major religious and touristic landmark in Harghita county.
It is relatively recent, built at the end of the 1990s, by Archbishop Ioan Selejan of Covasna and Harghita. It has some clear Romanian elements, I would say even a Neoromanian style if it were not built outside the time frame of that historic style.  
We visited the monastery while at the Izvoru Mureșului Summer University in 2013. We had the honor of being welcomed and given a tour by the Archbishop himself. 
He told us the story of the foundation of the Monastery and that the place was long destined to be sanctified and a monastery built. No other construction was ever on that spot. Nearby is a pine tree forest under the monastery's protection. 
After visiting the monastery church, we went to see the winter chapel, the reception hall and the living quarters. We were very surprised to find there, in addition to paintings of angels and saints, many figures of the national pantheon. The Brancovan Saints, Michael the Brave, Stephen the Great, Romanian heroes from Transylvania like HoreaCloșca and Crișan or Avram Iancu, they were all there. Large icons presented important moments from the short history of the monastery, like its construction and sanctification. 
I was very happy to discover this monastery, new but built with taste.

 turnul clopotniță / the bell tower

 biserica mânăstirii / the church monastery

 stăreția / the priory

 mânăstirea, construită în anii 1990, are o arhitectură de tip vechi / the monastery's architecture, built in the 1990s, looks older than it actually is


 elementele arhitecturii brâncovenești sunt prezente, precum arcada trilobată și brâul funie / elements of the Brancovenesque achitecture are present, like the tri-lobed arch and the rope belt


 pisania mânăstirii din anul 2000 / the dedication inscription in the year 2000

 Sfânta Ecaterina / Saint Catherine

 Adormirea Maicii Domnului, hramul mânăstirii / The Dormition of the Virgin, the monastery's patron saint

 curtea mânăstirii / the monastery grounds

 curtea mânăstirii / the monastery grounds

 paraclisul și chiliile / the winter chapel and the cells

 Nicolae Bălcescu, fruntaș al Revoluției din 1848 / Nicolae Bălcescu, leader of the 1848 Romanian Revolution

  Avram Iancu, fruntaș al Revoluției din 1848 / Avram Iancu, leader of the 1848 Romanian Revolution

  Horea, fruntaș al Răscoalei din 1784 / Horea, leader of the 1784 peasant revolt

 Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești (1386-1418) / Mircea the Old, Prince of Wallachia (1386-1418)

 Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504) și Daniil Sihastrul / Stephen the Great, Prince of Moldova (1457-1504) and Daniil the Hermit

 Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Isus ocrotește România Mare / the Icon of the Virgin Mary and baby Jesus protecting Great Romania

 soborul îngerilor / the synod of the angels

 construcția Mânăstirii Izvoru Mureșului, inclusiv prin mijloace moderne / the construction of the Izvoru Mureșului Monastery, including modern technology

 sfințirea Mânăstirii Izvoru Mureșului / the sanctification of the Izvoru Mureșului Monastery

 mânăstirea văzută dinspre pădure la asfințit / the monastery seen from the edge of the forest at sunset

și noi pelerini la Mânăstirea Izvoru Mureșului / us pilgrims at the Izvoru Mureșului Monastery

Castelul Lázár din Lăzarea

$
0
0
În satul Lăzarea, la câţiva kilometri la nord de Gheorgheni, se află un castel ca-n poveşti, înconjurat de ziduri cu creneluri dantelate. Aflat la margine de sat, castelul, care seamnănă a cetate împrejmuită, urcă domol pe un deluşor, la marginea pădurii. Mi se părea că e foarte departe de Bucureşti şi credeam că va trece mult timp până voi avea ocazia să-l vizitez, dar prilejul s-a ivit mai repede decât credeam, când am fost anul trecut la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului.
Castelul are o curte vastă, fortificată, şi câteva turnuri şi clădiri. Cea mai importantă este reşedinţa principală din spate, unde se află Sala Cavalerilor şi unde se poate admira priveliştea din turn.
Familia Lázár a fost una puternică în Transilvania în secolele 16 şi 17 şi a construit timp de mai multe generaţii reşedinţa nobiliară din Lăzarea. Forma actuală a castelului a fost dată de Ştefan Lázár IV, jude al scaunelor (diviziunilor administrative) Ciuc, Gheorgheni şi Caşin. Era un personaj important, văr cu Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629).
Într-adevăr, principele se trăgea din familia Lázár prin mama lui, Drusiana, iar copilăria şi-a petrecut-o la acest castel. Tuturor ne sunt dragi amintirile şi locurile copilăriei şi cu siguranţă era la fel şi pentru Principele Bethlen.
Castelul nu a ajuns până în vremurile noastre fără să traverseze nişte episoade mai tulburi. A fost de mai multe ori incendiat şi a necesitat şi mai necesită încă lucrări de restaurare. În prezent nu mai poate fi vizitat, fiind retrocedat, însă sperăm să revină cât mai repede în circuit şi în condiţii cât mai bune.

The Lázár Castle in Lăzarea

In Lăzarea, a few kilometers north of the town of Gheorgheni, there is a fairytale castle, surrounded by walls with laced battlements. It is found at the edge of the village, creeping up a hill under the forest. It always seemed to me far from Bucharest and I thought I wouldn't see it in a long time, but the occasion came quicker than I imagined last year when I participated at the Izvoru Mureşului Summer University.
The castle has a vast fortified courtyard, a few towers and buildings. The main residence is in the back, and it includes the Knights' Hall and the main watchtower. You can climb in it and have a view of the surroundings.
The Lázár family was powerful in Transylvania in the 16th and 17th centuries and several generations built and maintained their family residence. The present form of the castle dates from the first half of the 17th century, in the times of Ştefan Lázár IV, judge in the seats (administrative divisions) of Ciuc, Gheorgheni and Caşin. His cousin was none other than the Prince of Transylvania, Gabriel Bethlen (1613-1629). His mother, Drusina, was a Lázár, and he spent his childhood in this very castle. We all know how important childhood places and memories are, and I'm sure the prince was very fond of his childhood castle too.
The castle had some trials and tribulations in the following centuries, including looting and arson. It was restored several times (it still needs some work) and for the moment it is closed as the State returned it to its former owners who we hope shall re-open it soon and in good condition. 

poarta principală / the main gate

zidurile din creneluri dantelate de inspiraţie renascentistă/ the Rennaissance type laced battlements of the walls

generoasa curte interioară / the vast castle grounds

clădirea principală a castelului cu Sala Cavalerilor şi turnul de observaţie / the main building of the castle with the Knights' Hall and the watchtower

turn de apărare / defense tower

foişor în curte / pavilion in the courtyard

clădire nerestaurată a castelului / unrestored castle building

clădirea principală a castelui cu sculpturi / the main castle building with sculptures

sculptură din cadrul taberelor de creaţie organizate la castel / sculpture from the art camp organized at the castle

verso-ul aceleiaşi sculpturi / the other side of the same sculpture

vederea castelului din clădirea principală / view from the main castle building

Sala Cavalerilor / the Knights' Hall 

sobă de faianţă / faience stove

Gabriel Bethlen, Principe al Transilvaniei (1613 - 1629) / Gabriel Bethlen, Prince of Transylvania (1613 - 1629)
Sigiliul lui Gabriel Bethlen / Gabriel Bethlen's seal

ladă de zestre pictată / painted drawer chest 

interior de epocă / old furniture

mind your head! 

platforma turnului de veghe / the watchtower platform

privelişte din turnul de veghe / view from the watchtower

Biserica catolică din Ditrău

$
0
0
Am fost atraşi la nord de Lăzarea şi Gheorgheni de imaginea unei biserici imense, pe care am văzut-o în oraş. Nu ne venea să credem că e o imagine reală aşa că trebuia să mergem să vedem cu ochii noştri.
Se vede de departe de pe drum, uriaşă, ca un punct de reper geografic. La scurt timp eram chiar lângă ea, sucind gâtul să o privim până sus (până la turnuruile de 75 de metri) şi eu chinuindu-mă să o bag în cadru. Din fericire, biserica are o curte foarte mare ce oferă o perspectivă ideală pentru fotografii.
Biserica a fost construită între anii 1908-1913, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Presupun că erau vremuri prospere pe atunci (pe care războiul le-a curmat) şi sunt convins că mai târziu biserica nu ar mai fi fost construită. Meritul este al preotului paroh Takó János. I s-a ridicat şi statuie, chiar lângă biserică. La intrare se poate consulta un scurt istoric al bisericii, cu numele meşterilor şi artiştilor care au ridicat şi decorat biserica. 
Desigur, biserica era şi pare şi astăzi mult prea mare faţă de sătucul în care se află (încap în ea 5000 de oameni). Este o adevărată catedrală, inclusiv cu vitralii înalte. Altarul este pictat şi înăuntru se află multe prapore şi steaguri, inclusiv steagul Ungariei sau steaguri secuieşti. 
Vizavi de biserică se află monumentul eroilor şi o poartă secuiască sculptată în lemn. Tot în preajma bisericii se află un monument multilingv închinat păcii. "Pace pe pământ!". 
Dacă sunteţi în zonă merită ocolul pentru a vedea catedrala din Ditrău, nu e greu de găsit.

The catholic church in Ditrău

We were curious to visit this church after seeing its picture in Gheorgheni. It is just north of Lăzarea and it's worth the detour.
Already from the road we could see it towering like a feature of the land. In a few minutes we were next to it, craning our necks to look at its 75 meter towers and having trouble fitting it in the camera frame. Fortunately there is a large courtyard from where you have an ideal vista.
The church was built between 1908 and 1913, just before World War I. Prosperous times cut short. Makes us wonder. I'm sure the church would never have been built afterwards. The merrits belong to Father Takó János, whose statue is right next to the church. At the entrance there is a short history of the building, in several languages and the names of all those who contributed by craft is listed.  
The church is much too large for such a small village, 5000 people would fit in it. It is actually a cathedral, with stained glass windows, frescoes and many liturgical flags but also the flag of Hungary and others with Szekler motifs. 
On the other side of the road there is the heroes monument and a traditional Szekler gate sculpted in wood. Right near the church there is also a multilingual monument dedicated to peace. "May peace prevail on earth!"
If you're around Ditrău, look for this church. It's hard not to spot it! 

 biserica se vede de la mare depărtare / the church can be seen from afar

 multe panouri în regiune, ca acesta, o promovează / there are many panels like this one in the area, promoting it

 greu de privit până sus / hard to see up to the spires

 faţadă masivă / massive facade

 unghiul ideal de fotografiat / the ideal angle to photograph

 ctitorul, părintele Takó János / the builder, Father Takó János

interiorul / the nave

  unul dintre superbele vitralii / one of the superb stained glass windows

 prapor în maghiară / liturgical flag in Hungarian

 informaţii despre biserică în română, maghiară şi germană / information about the church in Romanian, Hungarian and German


 poartă secuiască cu monumentul eroilor / Szekler gate with the Heroes monument

monument închinat păcii / monument to peace

Lacul Roșu

$
0
0
Cu toții am învățat la școală despre Lacul Roșu, format prin surparea unui versant care a barat cursul unui pârâu, formând lacul și înecâd o pădure. Pe mine mă fascina povestea aceea. Mai este și o legendă cu o frumoasă fată și logodnicul ei, o poveste destul de tristă. 
La fața locului lucrurile stau un pic altfel. Lacul e frumos, dar cam aglomerat. Nu ne-am încumetat să închiriem o bărcuță. 
L-am văzut și iarna, când e destul de trist. 
La Lacul Roșu miroase a mici și kurtoș. E un bâlci imens cu de toate, de la obiecte mai cu gust, gen ii, la kitschuri groaznie, săbii de platic, etc. Magneții cu Ungaria din perioada dualistă și steaguri secuiești sunt multicei. Mda. Coexistă cu tricourile "Dracula". 
Mi-au plăcut mult vechile viluțe și pavilioane din lemn, din păcate nu prea par a fi utilizate la momentul prezent. Sper să-și regăsească splendoarea de odinioară. 

Red Lake

We learn in school about the formation of this lake, when a mountain slope slid and blocked a stream, drowning a forest under the waves. I was fascinated by that story. There is also a legendary version of the formation of the lake, a rather sad story about a doomed couple. The maiden, kidnapped by an outlaw, bid the mountains for help. A great quake ensued and the mountains buried outlaw, maiden and even a flock of sheep, forming the lake.
Things are a bit more pragmatic there than in legends or history books. The place is very touristic, there are lots of shops and places where you can grab a bite to eat, like Romanian meat rolls (mici) and Hungarian treats (kurtoș). Some things are wonderful, like beautifully woven traditional clothing, other are kitsch, like some weird plastic toys or masks (and stuff with Dracula, too). I raised an eyebrow seeing magnets with "great" Hungary. 
Around the lake there are some period villas that don't look occupied, some are for sale. I hope they shall regain their former splendor. 

Lacul Roșu / Red Lake

Legenda Lacului Roșu și originea lui / The Legend of Red Lake and it's real history

una dintre multele terase și chioșcuri / one of the many terraces and kiosks 

harta Ungariei în perioada 1866-1918 și steagul secuiesc / the map of Hungary between 1866-1918 and the Szekler flag

noi la Lacul Roșu / us at Red Lake

vilă de epocă la Lacul Roșu / period villa at Red Lake

vilă de epocă la Lacul Roșu / period villa at Red Lake

Muzeul de etnografie de la Silistra

$
0
0
Alt muzeu pe care nu l-am putut vizita, fiind închis, este muzeul de etnografie. Am aflat de existența lui de pe harta orașului. Se află într-o minunată clădire tipic bulgărească. Va trebui să o vizităm cândva în timpul săptămânii.

The Ethnography Museum in Silistra

Another museum we could not visit was the Ethnography Museum. It was closed during the weekend. We did not even know it existed, we found out about it from the city map we bought. Unfortunately, we could only admire this traditional Bulgarian house from the outside.




Cheile Bicazului

$
0
0
Pentru mine Cheile Bicazului sunt amintiri din copilărie. 
La 3 ani neîmpliniți am fost lăsat la bunici, la Cenade, județul Alba, care a devenit satul copilăriei mele. Motivul? Părinții erau diplomați la post iar Ceaușescu a luat dispoziția ca părinții să nu mai ia copiii cu ei, ca să nu fie tentați să rămână afară. Prin 1985 dictatura comunistă din România era intrată într-una din cele mai dure faze, cu cozi la alimente și benzină, frig iarna la bloc și demolări de biserici și cartiere istorice în București și alte orașe importante. Oamenii începeau din nou să fugă în străinătate, ca în anii 50 (cazuri celebre fiind Nadia Comăneci sau Nicu Covaci). Am cazuri în familie, chestiuni care la vremea aceea erau foarte grave că se putea lăsa cu concedierea întregului neam..., care rămânea pe drumuri. 
Eu nu știam nimic de toate astea, pentru mine anii aceia au însemnat copilăria lui Ion Creangă, varianta ardelenească, la bunicii materni (moșu Ionel și bunica Viorica Fleșer, ziși "a lu' Tomiță", pe ulița Borș). Asta însemna a mă uita cu orele la moșu cum meșterea în ogradă (putea construi, suda sau îmbina orice, în mii de feluri), la bunica frământând pâinea în "troacă" sau țesând la război, mers la fân cocoțat în car la altitudini vertiginoase pentru mine la vremea aceea, întreceri cu sania pe ulița Borș (sanie sudată și prinsă în șuruburi de bunicu, desigur) sau jocurile de la grădiniță: cântecele, serbări și lecții elementare de botanică direct în pădure. Pe vremea aia cred că aveam și accent ardelenesc, nu-mi mai amintesc, verișorii din Sibiu tot spun că-s regățean sadea și să nu mă mai dau ardelean. :) 
Au fost trei ani de copilărie magică, la bunici. Când părinții s-au întors din Belgia, ca o mulțumire simbolică, au luat-o pe bunica să vadă mânăstirile din Moldova (bunicul nu a vrut să vină, să nu-și lase ograda - el nu pleca niciodată mai mult de o zi din sat!). Bunica a văzut mânăstirile, din păcate la întoarcere câinele vecinilor de la care cumpăram lapte nu a mai recunoscut-o și a mușcat-o rău de picior. Nu e bine să întrerupi ritmul molcom și firesc al vieții de la țară, pentru că nu te mai știu câinii și orătăniile.
Călătoria aceea a fost și pentru mine singura dată când am văzut Putna sau Voronețul. Acum mânăstirile din nordul Moldovei sunt pe lista de așteptare, cu Cernăuți și Hotin cu tot, și evident că vă voi povesti tot când va veni momentul. 
Să ne întoarcem la poveste. La vremea aceea, în 1988, cu o Dacie numită "Porumbița 2" (mai fusese în mașină o "Porumbița 1", o Renault 12 kaki), am plecat din Cenade spre Suceava și am trecut... prin Cheile Bicazului. Când am ajuns la bâlciul de sub stânci, eram în lumea mea: nu m-am lăsat până nu mi-au cumpărat părinții un toiăgel desenat cu o căprioară pe care din păcate nu-l mai am. Și acum îmi place să mă uit la astfel de bâlciuri care se găsesc și la Peleș, Bran sau alte obiective turistice majore. Cel din Bicaz e extrem de bogat, cu costume populare, măști, țesături, oale și de asemenea multe obiecte kitsch.  
Evident că am fost foarte impresionat de stânci, de trecători, cum am mai văzut de atunci doar în Franța prin defileul Verdon (Gorges du Verdon, Provence). Să treci cu mașina pe sub o scobitură în piatră? Extraordinar! 
Așa că anul trecut când am ajuns din nou în zonă eram chitit să merg la Cheile Bicazului și să fac niște poze. Dublu ghinion: pe drum era un puhoi de mașini și era foarte greu să găsești un loc unde să te oprești (să nu-ți apară în cadru cârdul de mașini era imposibil). Cealaltă problemă era cerul lăptos care distruge pozele, iar eu nu prea sunt cu filtrele și editatul. Așa că... din păcate experiența de anul trecut și imaginile nu sunt la înălțimea amintirilor din copilărie, dar am mai înțeles un lucru: pentru a gusta cu adevărat zona Lacul Roșu și Cheile Bicazului, trebuie zăbovit. Pe drumul principal e aglomerație, dar chiar lângă se află Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, unde peisajele sunt aerisite și printre cele mai frumoase din Carpații Orientali. Așadar, Cheile Bicazului sunt până la urmă doar un drum, o poartă de acces. Adevăratele splendori se ascund în spatele lor. 


The Bicaz Gorge

For me the Bicaz Gorge is a childhood memory. 
When I was not yet 3 years old, I was left with my grandparents in Cenade, Alba county, which became the village of my childhood. The reason? My parents were working in foreign affairs and in the 1980s Ceaușescu decided not to allow them (and other families) to go on missions with their children, for fear they might remain abroad. By 1985 Ceaușescu's regime was at its worst, with interminable lines for food and fuel, lack of heating in winter and brutal urban reconstruction which wiped out many historic districts in Bucharest and other important Romanian cities. People were fleeing across the border like in the 50s. Some people in my family left too, for Yougoslavia and then Canada, that was a grave offence and reprisals could mean that a whole family would be laid of from work. 
I didn't know anything about these things back then, I had a blessed childhood in my maternal grandparents' Transylvanian village, grandpa Ionel and grandma Viorica Fleșer. I used to watch for hours as grandpa built and fixed things in the household, while grandma baked bread or weaved on the loom. I rode the hay cart, rode the sleigh in winter down the Borș alley (they sleigh was made by grandpa, of course) and went to the village kindergarten. We has songs and games and went in the fields or in the woods to be taught about plants and animals on site. I think I even had a Transylvanian accent back then, even though my cousins from Sibiu always said I am from Bucharest and that's the end of it. :) (There is always teasing among Romanians depending on the region or even the county they are from, it's a long story). It was three years of magical childhood in the countryside. When my parents came back from their post in Belgium, they took grandma on a trip to see the painted monasteries of Moldova, as a small token of gratitude. Grandpa wouldn't come, he would not leave the house and animals unattended for more than a day or so! So grandma went alone, unfortunately when she returned to the village, the neighbor's dog bit her while she was fetching milk: he did not recognize her anymore. The village has its own slow, unchanging rhythm and disturbing it is unwise... 
That childhood trip with grandma was the only time I saw the famous painted monasteries myself. I am planning to return to northern Moldova and see other major landmarks like Cernăuți and Hotin as well (now in Ukraine). 
Back in 1988 we made a road trip with a Dacia named "Porumbița 2", meaning little dove. There had been a "Porumbița 1", which was a Renault 12, colored khaki. We left Cenade for Suceava, crossing the mountains through the Bicaz gorge. There is a permanent market there, with plenty of traditional objects, kitsch souvenirs or toys. I remember my parents bought me a small staff, with the picture of a deer carved in it. Unfortunately I don't have it anymore. Even now I enjoy browsing these markets found at main touristic sites like the Peleș or Bran castles.  
Of course, as a child I was very impressed by the scenery, the rocks, the cars passing under the rock outcrops, sights I only saw in France since (the Verdon Gorge in Provence). 
Last year, being in the area, I wanted to see the Bicaz Gorge again and take some pictures. The only problem was that there were many cars getting in the way and also a hazy sky which made a poor contrast for pictures. I'm not good with filters and editing so... 
I understand now that in order to really enjoy the Red Lake and Bicaz Gorge area, you need to go beyond the main road and spend some time, maybe trekking in the Bicaz Gorge and Hășmaș National Park, one of the most beautiful in the Oriental Carpathians. The Bicaz Gorge is after all just a road, a gateway to something even more wondrous, which can be discovered only by those who take their time. 









Biserica romano-catolică din Valea Strâmbă

$
0
0
La sud de Gheorgheni se află satul Valea Strâmbă, al cărui biserică romano-catolică o puteți admira și nu fără motiv. 
Construită în anul 1724 în stil baroc, este un monument istoric de interes național (adică clasa A, cele de interes local fiind clasa B). 
Evident turnul semeț de pe marginea drumului mi-a atras atenția și m-am oprit puțin. La intrare întâmpină vizitatorii Sfântul Ioan Botezătorul, o statuie foarte frumoasă. Merită popasul pentru a vedea interiorul. 

The catholic church in Valea Strâmbă

The village Valea Strâmbă (translated crooked valley) has a very interesting baroque catholic church, built in 1724. It is listed as a monument of national importance. 
Clearly, the view of its tower guarding the side of the road is a strong argument to stop for a visit. At the gate you are greeted by the statue of Saint John the Baptist. Once you see the interior, you will be convinced it was worth your while. 





Kuciuk-Kainargi sau Cainargeaua Mică

$
0
0
La Silistra am cumpărat un plan al orașului pentru a ne orienta mai bine şi pentru a o avea pentru când mai venim. Pe verso erau informații despre obiectivele turistice din oraș și din împrejurimi și astfel am aflat că nu departe se află satul istoric Kaynardja. M-am holbat la text, uimit: acel Kaynardja, Kuciuk-Kainargi cu tratatul? 
Cunoșteam numele de la lecția de istorie, fiind unul dintre tratatele care a încheiat războaiele turcilor cu austriecii sau rușii (sau ambele imperii deodată) în secolul 18 şi prin preajmă. În ordine cronologică ele sunt: Karlowitz 1699, Passarowitz 1719, Belgrad 1739, Kuciuk-Kainargi 1774, Iași 1792 și București 1812. Numele Kuciuk-Kainargi mi s-a părut dintotdeauna foarte ciudat, habar n-aveam unde se afla, iar acum că am dat întâmplător peste el trebuia să merg să-l văd! 
După un ocol de jumătate de oră de-a lungul graniței bulgaro-române, am ajuns la locul unde s-a semnat tratatul care punea capăt primului război al Ecaterinei a II-a a Rusiei cu Imperiul Otoman (1768-1774). 
Războiul ruso-turc din 1768-1774 a însemnat momentul de cotitură când rușii au luat ascendentul asupra otomanilor, flota lor ajungând la porțile Constantinopolului iar armatele lor ocupând pentru prima dată Principatele Române. Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi avea să fie, în mod logic, unul dur și umilitor pentru turci. Dur pentru că a dus la pierderea unor teritorii însemnate pentru ei, dar și pentru români, după cum vom vedea. Umilitor pentru că slăbiciunea lor militară devenea vizibilă marilor puteri și începea să se contureze imaginea "omului bolnav al Europei".
Slăbirea Imperiului Otoman nu era de bun augur pentru români. Astfel, la Kuciuk-Kainargi, ca preț al neutralității sale, Austria primea nordul Moldovei, rebotezat Bucovina, cedare a cărei consecințe contemporane o cunoaștem. Zadarnic domnitorul Moldovei de atunci, Grigore Ghica al III-lea, a protestat împotriva cedării de către turci a unei părți din principatul Moldovei: a fost ucis la ordinul sultanului.   
La rândul ei, Rusia se întindea spre sudul Europei, ajungând pe malul râului Bug și al Mării Negre. Controlând Crimeea, Ecaterina îndeplinea visul lui Petru cel Mare, dobândirea accesului la mări calde, cu porturi neblocate de ghețuri. Rusia se afla la doar un război distanță de granițele Moldovei. 

Panourile de la intrarea localității arată heraldica ce amintește de evenimentul istoric: o carte reprezentând tratatul și data de 21 iulie 1774. 
În centru se află un monument pentru soldații din Al doilea război mondial, dar se mai află o mențiune cu data 1923-1944 care m-a intrigat. Din păcate nu am putut descifra nimic, fiind în bulgară. 
Mai multe indicatoare arată drumul spre fântâna istorică. Aceasta mi s-a părut că seamănă cu un lung havuz pentru adăpat oile. Un panou bilingv ne informează că a fost construită în 1852 și reconstruită în 1942. Există de asemenea un panou trilingv, așa cum ne-am obișnuit în toată regiunea de-a lungul Dunării. În jurul fântânii se află mai mulți arbori foarte bătrâni, plantați probabil în 1852. 
Chiar dacă nu știam dacă e potabilă sau nu, ca un gest simbolic am băut câțiva stropi din apa care curgea din fântână, cu gândul la Bucovina. Ne-a cam durut burta după aceea, fără nicio figură de stil.
În perioada interbelică localității i se spunea Cainargeaua Mică, varianta românească a numelui vechi. Mai jos de fântână se află și acum a frumoasă casă de țară în stil neoromânesc.  

Kainardja and the 1774 Treaty of Kuciuk -Kainargi

In Silistra we bought a city plan to get around easier and it also contained information about sightseeing in the city and around, and that's how I found out that Kainardja was nearby. I read the text again, bewildered: Kaynardja as in the Treaty of Kuciuk-Kainardja? 
I knew this name from the history lesson. It was one of the treaties which ended the wars of the Turks with the Austrians or the Russians (or both at the same time) in and around the 18th century. In cronological order these are Karlowitz 1699, Passarowitz 1719, Belgrade 1739, Kuciuk-Kainargi 1774, Iași 1792 and Bucharest 1812. I always thought the name Kuciuk-Kainargi is very unsual and I had no clue where this place could be. Now that I accidentally stumbled upon it, I had to go and have a look! 
After half an hour driving along the Bulgarian-Romanian border, we arrived at the place where Imperial Russia and the Ottomans signed their peace treaty ending a war of six years (1768-1774). 
Catherine the Great's First Turkish War, as it was also called, marked the moment when Russia gained the upper end over the Ottomans, their fleet reaching the gates of Constantinople and their armies occupying the Romanian Principalities for the first time. Thus, the Kuciuk-Kainargi peace treaty would be logically, very tough and humiliating. Tough because they would lose important territories, not only for them but for Romanians also, as we will see. Humiliating because their military weakness became apparent to the world powers and the image of "the sick man of Europe" was beginning to form. 
The weakening of the Ottoman Empire was a bad omen for the Romanians. At Kuciuk-Kainargi, as price for its neutrality, Austria took the northern part of Moldova, which they renamed Bucovina. It is in vain that the Prince of Moldova, Grigore Ghica III, protested against the rapt. The sultan had him murdered. The historic event of 1774 would have long term repercussions, today Bucovina being devided between Romanian and Ukraine.  
Russia, in turn, extended towards southern Europe, reaching the Southern Bug river and the northern shores of the Black Sea, controlling the Crimean Peninsula. Catherine thus achieved Peter the Great's dream of gaining access to warm seas and ice-free ports for Russia. She was also just one more war away from the borders of Moldova. 

At the entrance of the village we saw a panel boasting heraldry reminding of the historic event which took  place there: a book and the historic date of July 21st 1774. In the center there is a monument to World War 2 but it also reminds events in the time span 1923-1944, which is intriguing. Unfortunately it was all in Bulgarian and  I couldn't understand a word. 
There are several signs leading to the historic fountain. To me it looked a bit like an animal feeding basin. A bilingual information sign tells us that the fountain was built in 1852 and rebuilt in 1942. There is also a trilingual sign like those we saw all around the lower Danube valley.  Around the fountain there are some old trees which may have been planted in 1852. 
Even though we did not know if the water was safe to drink, we both took a sip, symbolically, for Bucovina. Our stomachs hurt afterwards, and it's not a figure of speech.
In the interwar period, when Southern Dubruja was in Romania, the village was called "Cainargeaua Mică" (Little Kaynardja, the exact translation of its Turkish name). Not far from the fountain there is still a village house in Neoromanian style.   
















Gheorgheni

$
0
0
Am ajuns de multe ori în orașul Gheorgheni, deși este foarte departe de București, pentru că este un nod de comunicații între Moldova și Transilvania, la ieșirea din Cheile Bicazului.
Înaintea primei vizite, am fost avertizat de niște necunoscători ai locului că nu voi putea vorbi română pe stradă (din cauza populației locală maghiară). Nimic mai neadevărat. Nu am avut niciodată vreo problemă în Gheorgheni, sau oriunde altundeva, în această privință. Ba chiar am ajuns consumator fidel de gulaș în același restaurant din piața centrală al cărui nume din păcate nu îl cunosc. Știu doar că e pe latura stângă, cum priviți statuia Sfântului Nicolae din parc.
Sfântul Nicolae, da, pentru Gheorgheni nu are nicio legătură cu Sfântul Gheorghe, ci cu Sfântul Nicolae, după cum o indică numele său în maghiară, "Gyergyoszentmiklos", sau germană, "Niklasmarkt", sau numele mai vechi în română, "Sânnicolau Gurghiului".
Este un oraș frumos, îngrijit, un bun loc de popas, mai ales că e la răscruce de drumuri, cum spuneam. Sunt și obiective de vizitat, cum este Muzeul orășenesc "Tarisznyas Marton" sau biserica Sfântul Nicolae, cea mare din oraș. Chiar în piața centrală este o altă biserică, care m-a surprins mult prin interiorul auster. Chiar în fața ei este statuia unui copil al locului, Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen.

Gheorgheni

I have already been in Gheorgheni several times, although it is pretty far from Bucharest, because it's at a major crossroads, linking Moldova to Transylvania through the Bicaz Gorge.
Before my first visit I was told not to speak Romanian on the street, or that I will not be able to, on account of the local Hungarian population. That proved to be untrue, as I never had any trouble of that sort in Gheorgheni or anywhere else for that matter. In fact, I have become a regular customer of gulaș (local meat soup) at a restaurant on the main square. I forgot it's name, but I know it's on the left side when you are standing in front of Saint Nicholas' statue in the park. Indeed, the town does not have a link with Saint George (one of the Romanian forms of the name being Gheorghe), but with Saint Nicholas, which can be explained by the Hungarian or German names of the town "Gyergyoszentmiklos" and "Niklasmarkt", or even the older Romanian name, "Sânnicolau Gurghiului".
It's a nice and well kept town, good for a lunch break on the road. There are also things to be seen if you stay longer, like the local museum "Tarisznyas Marton" and the Saint Nicholas Church. There is also smaller church located just on the town square which impressed me with it's austere interior. In front of it is the statue of a child of these places, the Prince of Transylvania Gabriel Bethlen. 

 statuia sfântului Nicolae în parcul central al orașului / the statue of Saint Nicholas in the main city park

 poartă secuiască din lemn sculptat,  în parcul central al orașului / Szekler sculpted wooden gate, in the main city park
 sincer, nu prea știu ce gen de arhitectură e asta, dar e veche / I don't know what architectural style this is, but it's old

 Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei (1613-1629), copil al locului / Gabriel Bethlen, Prince of Transylvania (1613-1629), who spent his childhood years in the area 

 biserică din centru / church on the main square

 interior mai mult decât auster / very austere interior

episcopul Marton Aron / bishop Marton Aron

biserica romano-catolică Sfântul Nicolae / the Saint Nicholas catholic church

Muzeul orășenesc "Tarisznyas Marton" din Gheorgheni

$
0
0
Gheorgheni are un muzeu orășenesc ce merită văzut, fiind, prin conținut, de anvergura unor muzee județene. Poartă numele lui Tarisznyás Márton, cel care a refondat muzeul după al Doilea Război Mondial, când muzeul inițial a fost distrus.
Găzduiește expoziții temporare, obiecte vechi din mediul rural harghitean și un mini muzeu al satului în aer liber.
Când l-am vizitat (august 2013) am putut admira o bogată colecție de insecte exotice, cele mai mari pe care le-am văzut în viața mea. Cred că erau prea mari chiar și pentru Bear Grylls!
Pe urmă am trecut la expoziția cu obiecte țărănești, fondul comun și familiar nouă celor care am copilărit la bunici.
Nu în ultimul rând, în curtea generoasă a muzeului sunt câteva căsuțe tradiționale, o moară, chiar și o locomotivă.

The town museum "Tarisznyás Márton" in Gheorgheni

Ghergheni has a rather rich town museum worth visiting. It bears the name of Tarisznyás Márton, who founded the museum again after it's destruction in the Second World War.
It hosts temporary exhibitions, traditional household objects and even a miniature village museum.
When we visited (in August 2013) there was a temporary exhibition with exotic insects, the largest ones I have seen in my life. It think they were too big even for Bear Grylls (to eat)!
We then saw the permanent exhibition, with traditional household objects so present in Romanian museums, but also present in our 1980s childhood.
At the end of the tour we went in the back yard where several wooden houses were built, along with a barn and a mill. It's also the last station for an old steam engine.

clădirea muzeului / museum exterior

când l-am vizitat, muzeul găzduia o impresionantă colecție de insecte exotice / when we visited it, the museum hosted an impressive collection of exotic insects

insecte enorme, numite sugestiv Goliat / massive bugs, fittingly called Goliath

lungime record / record lenght bug

artă populară / peasant art

nelipsitele obiecte gospodărești precum vârtelnița... / the usual peasant household items like the reel...
sau războiul de țesut / or the loom

ladă de zestre / chest of drawers

blidar / cupboard

costume populare din partea locului / traditional dress from the region

vagon de minerit / miner's cart

darac, cum am mai văzut doar la Muzeul Industriei Textile din Cisnădie / woolcard machine, the sort I have only seen at the Textile Industry Museum in Cisnădie 

moară / water mill

motănel :) / a very cute tomcat

casă tradițonală / traditional house

casă tradițonală / traditional house

locomotivă veche cu aburi / old steam engine

Școala de vară "Primul Pas Unionist" de la Venus - iunie 2014

$
0
0
Anul acesta a fost organizat recensământul populației în Republica Moldova, iar asociația Tinerii Moldovei a desfășurat o amplă campanie de informare a populației în toate raioanele - campania "Primăvara se numără românii" - pentru ca oamenii să știe că au opțiunea să declare la recensământ că sunt români și vorbesc românește. Au fost implicați sute de voluntari, iar cei mai merituoși au primit premiu o excursie la Școala de vară "Primul Pas Unionist" din stațiunea Venus. Odihnă, distracție, plajă, dar și ocazia de a învăța multe lucruri noi. Celor peste o sută de voluntari din Republica Moldova, majoritatea liceeni și studenți, li s-au adăugat voluntarii unioniști mai vechi sau mai noi din România.
Inițial m-am gândit să nu vin! Întâi am înțeles că sunt invitați doar românii din Basarabia; pe urmă nu știam dacă chiar vreau să merg, ce planuri de weekend sau de concediu am... Mare prostie aș fi făcut dacă nu aș fi mers! Caravanele de anul trecut din România (campania "Aducem Basarabia acasă"), la care nu am participat, sau un anumit concert Texas ratat (deși mi s-a oferit invitație!), m-au învățat să nu mă mai auto-cenzurez, ci să dau curs oportunităților care se ivesc, (inclusiv celor neașteptate) pentru că altfel rămân ocazii ratate și regrete. Îndemnele la moderație uneori pur și simplu nu-și au locul, iar implicarea în tot ce înseamnă acțiuni unioniste, de mai bine de 5 ani, în afară că o am în sânge, mi-a adus printre cele mai frumoase trăiri și satisfacții, alături de oameni minunați. Dar să luăm lucrurile pe rând:
Școala de vară a fost organizată în două serii de cinci zile, cu două grupuri succesive. Dimineața aveau loc conferințe, dupămasa ateliere tematice iar restul era timp liber. Voluntari unioniști din toată țara au avut ocazia să facă cunoștință, pentru că mulți se știau doar de pe internet.
De când mă ştiu, în tabere sunt în elementul meu. Nu pot sta locului și îmi vine să vorbesc cu toată lumea, iar tabăra aceasta nu a fost o excepție. Echipa de primire și-a făcut foarte bine treaba, Sabin se ocupa de repartizarea camerelor. Casa noastră pentru următoarele 4 zile a fost Hotelul Rodica, cu condiții modeste dar mulțumitoare pentru nevoile noastre. Șederea aceasta a însemnat pentru mine cea mai lungă perioadă la mare de când eram copil, pentru că în ultimii ani am stat doar weekendurile. Dar, pe de altă parte, pentru mulți basarabeni, această tabără era primul contact cu marea...
Recepția a fost pentru noi și "centru de comandament"și magazin unionist. Trezirea se dădea cu goarna (portavocea setată pe sirenă), de obicei de George. Mai mult în glumă, că majoritatea eram deja treji pentru micul dejun cu sanvișuri. Portavocea se auzea și de pe plajă, am testat într-o zi când am întârziat la atelier! Prânzul se servea la terasa "La Vulturul" unde am terorizat un chelner simpatic dar debordat. Seara, cina era în regim ostășesc: grătar și tocană la ceaun. Conferințele erau organizate la Hotel Diamant din Cap Aurora. Toți cei menționați au donat, ajutat, pus la dispoziție sau permis prin diferite mijloace organizarea acestei școli de vară. Restul l-a suplinit munca și inventivitatea voluntarilor Acțiunii 2012 și Tinerilor Moldovei, adevărați practicieni ai lozincii "prin noi înșine"!
Credeți că vremea frumoasă, marea și plaja ne-au deturnat de la treburile serioase? Nicidecum! Seria întâi a început școala cu ateliere, doar câțiva fani înfocați ai Simonei Halep, printre care mă număr și eu, rămânând în fața televizorului. Aveam și o scuză: finala, din păcate pierdută, era cu Sharapova. Spadasina Ana-Maria Brânză, care a restabilit o săptămână mai târziu scorul la general 1-1, a explicat cel mai bine care e ideea în contextul rivalității istorice cu Rusia.
Eu am fost în atelierul "Tehnici de răspândire a informațiilor", coordonat de Mădălina. De exemplu: noi avem o idee: Unirea! Cum o transmitem la cât mai mulți oameni? Au fost multe alte ateliere interesante, printre care cel de blogging, arta stradală, management de proiecte, gestiune resurse umane, jurnalism civic, relația cu presa sau chiar aspecte mai tehnice precum filmare și editare video.
Conferințele de dimineață au fost interesante. Europarlamentarul Monica Macovei a explicat funcționarea instituțiilor europene unei asistențe mai mult interesate de unirea celor două state românești. Ulterior a admis și dumneaei că unirea reprezintă o soluție pentru Republica Moldova în parcursul ei pro-occidental, pe care România îl urmează de 200 de ani.
A doua zi domnul Marius Diaconescu, lector universitar la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București a ținut prezentarea "Unioniștii din Ardeal și înfăptuirea Marii Uniri", prezentare cu multă vervă, presărată cu regionalisme și exemplificări din romanele lui Rebreanu, pe care cei mai mulți basarabeni le-au citit, deși peste Prut e penurie de cărți românești. Ca ardelean, am rezonat foarte mult cu prezentarea domniei sale.
Următoarea zi ne-a vorbit profesorul Radu Baltasiu de la Facultatea de sociologie, despre "Geopolitică și conștiință națională". Cursul de științe politice a fost binevenit, chiar dacă împănat cu expresii precum "soft power" sau "proiecție a puterii" care au necesitat explicații suplimentare pentru numeroșii liceeni din asistență.
În următoarele zile au mai fost la școala de vară parlamentarii Eugen Tomac, Ovidiu Raețchi sau Remus Cernea.
Un aspect foarte important al școlii de vară, așa cum spuneam, a fost faptul că ne-am cunoscut mai bine între noi, cei ce ne dorim să ducem la bun sfârșit proiectul unionist. Am avut ocazia să discut cu contingentul important de la Pitești, pe care până acum îl știam mai mult de la marșuri și de pe net, am descoperit că și Botoșaniul are un grup unionist foarte mare și am revăzut grupul dinamic de la Vaslui, cunoscut la marșuri sau la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureșului de anul trecut.
În mod special am căutat să discut cu basarabeni. Unele grupuri erau compacte, provenind din același oraș, de exemplu Chișinău sau Călărași, iar printre ei se aflau tineri mai deschiși la vorbă, precum Vlad, Alexandru sau Victor. Am făcut cunoștință cu Iulia și Nicu din Bălți, stabiliți de mai mulți ani la Iași, care ne-au povestit lucruri incredibile despre cum au trăit ei tulburările de la 7 aprilie 2009. De asemenea am vorbit într-o seară cu Mariana și Mihaela din Edineț, respectiv Telenești. Edineț e raionul de care am fost responsabil să mă interesez în primăvară: cum se desfășoară campania de informare desfășurată sub coordonarea Otiliei, o liceancă olimpică din Târnova. Mariana, din Fetești, a fost în echipa ei și am fost foarte curios să-mi povestească mai multe lucruri concrete despre informarea populației om cu om, sat cu sat, stradă cu stradă, ce bucurii sau ce neplăceri au avut.
Am aflat că la 25 de ani de la căderea cortinei de fier încă sunt prea puține cărți în română în Basarabia, că Neagu Djuvara, fenomen mediatic la noi, nu a trecut încă Prutul și este necunoscut chiar și olimpicilor. Pentru mine asta înseamnă că pe Prut mai subzistă o cortină de fier a culturii, că informația și cultura încă nu circulă liber și firesc în tot spațiul românesc. (Culmea este că m-am întâlnit întâmplător cu domnul profesor în următoarele zile și l-am informat despre această discrepanță, după care am scris la Humanitas. Dumnealor au avut amabilitatea să-mi răspundă: criza nu le-a permis să se extindă peste Prut, dar colaborează cu librăriile de acolo și fac și donații după posibilități). Am fost foarte înduioșat față de această simplă cerere de cărți românești, pentru că iată, sunt oameni care au, dar nu citesc, alții ar citi dar nu au acces.
La final de tabără, îmi dau din nou seama că oamenii sunt cei care îmi dau cea mai mare motivație pentru înfăptuirea României cu Republica Moldova, oameni ca cei pe care i-am întâlnit la Venus, români care-și doresc să circule liber, să aibă acces la informație, să nu fie rupți de trenul european și care realizează că acest lucru e cel mai sigur posibil într-o Românie reîntregită, mai ales că sângele apă nu se face. Și este până la urmă logic: cea mai mare bogăție a Republicii Moldova sunt chiar oamenii, cum spunea jurnalistul economic Moise Guran. Tot Moise scria într-un interesant articol despre cele patru generații de români: generația resemnării, generația speranței, generația încrederii și generația înfăptuirii, clasate pe vârste. Nu aș trage linii etanșe între acestea, sunt convins că sunt fel și fel de oameni la orice vârstă (resemnați, sau dimpotrivă, angajați), dar ce-mi e mie clar este că la Venus am fost în prezența generațiilor care vor înfăptui Unirea!

Multumiri pentru fotografiile puse la dispoziţie de Ştefan Sabin, Vlad Bileţchi, Ion Dranicer, Nicu Postolachi, Adrian Lupu şi Valentin Popa. 

"The First Unionist Step" summer school in Venus resort, June 2014

This year there was a census in the Republic of Moldova, and the association Tinerii Moldovei (Moldova's Youth) organized an information campaign in all the counties, titled "Suntem români, vorbim românește" (We are Romanians, we speak Romanian) so that people may know that they have the option to declare themselves Romanians and the language spoken Romanian. Hundreds of young people volunteered and the prize for the most active ones was a place at "The First Unionist Step" summer school in Venus resort, by the Black Sea. Rest, fun, beach and the opportunity to learn many new things. Over a hundred Romanians from Bessarabia participated, along with several dozens of unionist volunteers from Romania.
First I thought I would skip it! I misunderstood that only volunteers from Bessarabia are invited. Then I wondered if it's sensible to go, how I should plan my vacation this summer... But passing this opportunity would have been a big mistake! The organized trips last year in the whole country (the campaign "We bring Bessarabia home") where I elected not to go, or the missed Texas concert (with free invitation offered at the last minute) have taught me to stop the self-censorship, to allow myself to say yes to (unexpected) opportunities, otherwise there will be missed chances and regrets. Sometimes taking it slow makes no sense and getting involved in unionist activities in the last 5 years or so, besides the fact that it's in my blood, has brought me some of the most intense sensations and satisfaction, amid great people. But let's take things one step at a time:
The summer school was organized with two groups of people, two sets five days each. In the morning there were conferences, workshops in the afternoon and the rest was free time. Unionist volunteers from all over the country got the chance to meet each-other. Many of them kenw each-other only from the internet.
In any summer camp, I'm like a fish in the sea. I can't stay in one place and I want to have the chance to talk to everybody. The welcome was flawless, especially Sabin, who gave us our room. Rodica Hotel was our home for four days. The conditions were humble but met our needs. For me it was also the longest stay by the seaside since childhood - these last years I only spent weekends at the beach. On the other hand, for some Romanians from Bessarabia, this was the first time they saw the sea.
The hotel reception was at the same time "command center" and unionist store. We woke up at the call of the bugle (a megaphone set on siren mode), usually George was eager to perform this task. It was more amusing than annoying, because most of us were already awake for breakfast. The siren was audible from the beach too, we were late once and heard it from there! Lunch was at the tarrace "La Vulturul" (The Eagle), where we drove crazy a rather likable but swamped waiter. Dinner was rather soldierly, with grill or a huge pot of stew. The conferences were held at Hotel Diamant in the adjacent Aurora Cape resort. All these mentioned donated, helped, put at our disposal or otherwise facilitated the organization of the summer school. The rest was done thanks to the work and ingenuity of the volunteers of Acțiunea 2012 (Action 2012) and Tinerii Moldovei, who implemented the Romanian historical slogan "by our own means".
If you think the good weather, sea and sand prevented us from doing our work, you are mistaking. We started our workshops on the first day, only die-hard fans of tennis player Simona Halep skipped the session to watch her lost Roland Garros final with Sharapova. There were stakes for us too, as sports rivalry with Russia is important. We set the score straight a week later when the Romanian women's sword team defeated the great eastern neighbor for the European title.
I participated at the workshop "Information distribution techniques", coordinated by Mădălina. For example, if we want to promote the Union, how do we get this message through to as many people as possible? There were many other interesting workshops, lile blogging, street art, project management, human resources management, civic journalism, relationship with the press or even more technical aspects like filming and film editing. 
The morning conferences were also interesting. Monica Macovei, European Parliament MP explained the functioning of the European Union institutions in front of an auditorium more interested in the immediate union of the Republic of Moldova with Romania. Ms. Macovei also admitted that the Union could be a viable solution for the Republic of Moldova, a way to firmly integrate into Europe, which was also Romania's historic struggle.
The next day, professor Marius Diaconescu, from the History Faculty of the Bucharest University presented "The national struggle of the Romanians of Transylvania and the realization of the Great Union". He presented with a lot of verve, with a lot of regional talk, examples from the classic Transylvanian author Liviu Rebreanu - also studied in Bessarabia in spite of the scarcity of Romanian literature. Originating from Transylvania myself, I related a lot to his story.
Another interesting presentation was made by professor Radu Baltasiu from the Sociology Faculty: "Geopolitics and national consciousness". The political science course was welcome, even though it contained expressions like "soft power" or "power projection" which needed some explaining to highschoolers.
The next days MPs Eugen Tomac, Ovidiu Raețchi and Remus Cernea also joined the summer schools and said a few words.
One of the most important aspects of the summer school was the fact that the volunteers got to know each-other. Myself I was happy to talk a bit more to the group from Pitești, that I knew mostly from rallies and from the internet. I also discovered that the northern town of Botoșani has a large group of unionist volunteers and I was glad to meet the group from Vaslui again, after having first met them at the Izvoru Mureșului Summer University last year.
I was especially keen to discuss with Romanians from Bessarabia. Some of the volunteers came in tightly knit groups, like the ones from Chișinău or Călărași. Some of them were more daring and sociable, likeVlad, Alexandru or Victor. I met Iulia and Nicu from Bălți, relocated in Iași in the last few years. They told us some pretty awesome stories from the April 7th 2009 revolts in the Republic of Moldova, how they and their families experienced the events. I also talked to Mariana and Mihaela, from Edineț and Telenești counties. Edineț is the county I kept in touch with during the information campaign in spring, coordinated by Otilia, an A student from the town of Târnova. Mariana, from the neighboring village of Fetești, was part of her team and I was curious to find out more about their experience combing the streets, interacting with people, how were their reactions, possible conflicts or happy encounters.
I found out that 25 years after the fall of the Iron Curtain, there are still not enough Romanian books in Bessarabia, that Neagu Djuvara, a media phenomenon in Romania, has not yet crossed the Prut and that there is still a cultural iron curtain drawn over that river. Information and culture still do not flow freely in the Romanian space. (The funny thing is that I ran into Professor Djuvara the next few days and told him about the situation. He told me I can write to Humanitas if I wish, which I did: they answered that the economic crisis unfortunately prevented them to open libraries in the Republic of Moldova, but they cooperate with local libraries and also occasionally donate). I was very touched by this simple request for Romanian books, for there are people who have plenty of them but don't read, on the other hand others would read but don't have access to books.
At the end of this wonderful experience, I realize again that it is the people who motivate me the most to pursue the union of Romania and the Republic of Moldova, people like the ones I met at the Venus summer school, Romanians like me who would like to travel freely, to have access to information, to be part of the European adventure, and who realize all this is possible in a reunified Romania, especially since we are all the same people. It's logical, the greatest asset of the Republic of Moldova are the people themselves, just like journalist Moise Guran said. This popular TV personality wrote a good article about four generations of Romanians and their traits: resignation, hope, confidence and fulfillment, broken down by age. I wouldn't draw strict lines between these generations, I'm sure people can be either hopeful or resigned in any generation, but it's clear for me that in Venus I saw the generations that shall make the Union reality!

I'd like to thank Ştefan Sabin, Vlad Bileţchi, Ion Dranicer, Nicu Postolachi, Adrian Lupu and Valentin Popa for the permission to use their photos. 

 Poză de grup cu seria întâi pe picior de plecare și seria a doua abia sosită.
Group picture with the first set about to leave and the second set just arrived.

 Drumul nostru cotidian spre conferințe sau plajă, după caz; în stânga noastră Victor, român basarabean. L-am luat cu noi cu mașina până la București. În câteva zile a vizitat toată capitala la pas, fotografiind și relatând cu pasiune experiența pe Facebook.
Our daily walk to the conference or to the beach, depending; on our left, Victor, a Romanian from Bessarabia. We gave him a ride to Bucharest. He visited the capital for a few days, enthusiastically photographing and recounting the whole experience on Facebook. 

 Grupul din Vaslui știe să promoveze noul model de tricouri: de la stânga la dreapta Andrei, Sebastian, Florin, Andreea și Paul.
The group from Vaslui knows how to promote the new T-shirt models: from left to right Andrei, Sebastian, Florin, Andreea and Paul.

 Grupul din raionul Călărași, Basarabia, nu se lasă mai prejos: Mariana, Costea, Mihai și Alexandrina.
This group from Călărași county in Bessarabia is just as great: Mariana, Costea, Mihai and Alexandrina.  

 Basarabia și România se întâlnesc... în valurile Mării Negre
The Black Sea's waves unite Romania and Bessarabia

Mai mulți tineri, cei mai mulți liceeni din Chișinău, din prestigioasele licee Gheorghe Asachi și Mihail Sadoveanu, printre cei mai implicați în atelierele seriei întâi: rândul de sus - Igor, Vlad, Bogdan, Alexandru și Denis, rândul de jos - Doina, Corina și Danna.
Some of the most active participants in the first series, a group of hischoolers, most of them from the prestigious establishments of Gheorghe Asachi and Mihail Sadoveanu, in Chișinău: higher row - Igor, Vlad, Bogdan, Alexandru and Denis, lower row - Doina, Corina and Danna. 

 Poza e neclară dar oamenii sunt de bază: Nicu și Iulia de la Iași, originari din Bălți, și Igor și Victoria din Chișinău.
The picture is blurred but the people are solid: Nicu and Iulia from Iași, hailing from Bălți, and Igor and Victoria from Chișinău

 Conferințele de dimineață într-un cadru mai neobișnuit, sala fiind pusă la dispoziție ca soluţie de ultim moment de Hotel Diamant.
Morning conferences in an unusual setting, with the room put at our disposal by Hotel Diamant as a last minute replacement.

 cu Nicu și Iulia la conferință / with Nicu and Iulia at the conference

 Odată cu încălzirea vremii, conferințele s-au mutat pe tesară. Dave captivează auditoriul seriei 2.
With the warmer weather, the conferences moved on the terrace. Dave is captivating the auditorium of the second set of the summer school. 

 Gazda noastră, Hotelul Rodica, decorat de Tinerii Moldovei.
Our home for the summer school, Hotel Rodica, decorated by Tinerii Moldovei. 

 Recepția s-a transformat pentru câteva zile în "Centrul de comandă".
The front desk was transformed in "The Command Center" for a few days.

 Tricouri și alte recuzite de vânzare pe www.magazin-romanism.ro
T-shirts for sale on www.magazin-romanism.ro

 Ședințe de organizare la care îi arătăm lui George tot sprijinul nostru. :)
Organizational meetings where we show George all our support. :)

 Atelierul meu, "Tehnici de răspândire a informațiilor", cu Mădălina, Vadim, Costea, Mariana, Iuliana, Ciprian și grupul din raionul Călărași.
My workshop, "Information broadcasting techniques", with Mădălina, Vadim, Costea, Mariana, Iuliana, Ciprian and the group from Călărași county in Bessarabia. 

Diana și Bogdan din Botoșani, împreună cu Doina și Alina din Ungheni, despărțiți doar de Prut.
Diana and Bogdan from Botoșani with Doina and Alina from Ungheni, separated only by the Prut.  

 Omniprezentă, Iulia ține o prezentare celor din seria a 2-a.
Ubiquitous, Iulia is giving a presentation to a group from the second set.
  
 Nicu la prezentarea de final, seria întâi. / Nicu giving the wrap-up presentation, first set.

 Unele sesiuni au fost ținute într-un cadru mai mult decât relaxant.
Some of the workshops were held in very relaxing premises.

 Atelierele de "Comunicare cu presa"și "Jurnalism civic", ținute de Liliana și Iulia (a 5-a, respectiv a 7-a pornind din stânga) cu Iulia din Iași/Bălți (4), Mariana din Edineț (6) și Mihaela din Telenești (9). Scriitorii de azi și de mâine.
The "Communication with the press" and "Civic journalism" workshops held by Liliana and Iulia (5th and 7th from the left side) with Iulia from Iași/Bălți (4th), Mariana from Edineț (6th) and Mihaela from Telenești (9th). Writers of today and tomorrow. 

Aspectele logistice: masa de seară se gătea la ceaun sau grătar. Legumele nu lipseau nici ele din meniu, din fericire pentru fete (că băieții sunt mai fripturiști de fel).
Logistic aspects: the evening meal was cooked with pot and grill. Vegetables were available too, luckily for the girls (for men will generally not refuse a well done steak).

 Tocană de cartofi cu porc și mămăligă. Din păcate imaginea e neputincioasă când e vorba să transmită gust. Potato and pork stew with polenta. Unfortunately, images are powerless to convey taste.

 Poate cel mai popular atelier: "Artă stradală". / Probably the most popular workshop: "Street Art".

 Și rezultatul, înfățișat cu mândrie de întreaga serie întâi.
And the result, shown with pride by the first summer school group.

 Prima serie la final, cu diplome de participare. Mai mult decât hârtia, faptele vorbesc.
The first set on their last day in summer school, with participation diplomas. However, paper is thin, actions are stronger. 

Soarele a fost generos cu noi în stațiunea Venus a Mării Negre. Deie Domnul să se ridice într-o zi și să vadă plaiurile românești reunite.
The sun was generous with us at the Venus resort by the Black Sea. May it rise one day and see the Romanian brothers and sisters reunited.

Mânăstirea Călui

$
0
0
Cine nu cunoaște povestea "Întâmplări de pomină văzute din Turnul Chindiei" de Dumitru Almaș... a pierdut ceva frumos în vremea copilăriei. Autorul povestește duelul dintre Stroe Buzescu și fiul hanului tătar pentru a decide soarta bătăliei dintre cele două oști fără mai multă vărsare de sânge. Duelul a fost privit, ca prin magie, de soția lui Stroe, doamna Sima, din turnul Curții Domnești de la Târgoviște - pentru că bătălia avea loc la Teișani, pe Valea Teleajenului, ascunsă de văi și păduri. Stroe iese învingător al duelului, dar este ucis până la urmă de veninul în care mârșavul tătar își înmuiase iataganul... Istoria românilor conține astfel de povești cu feți frumoși și zmei, pentru cine are curiozitatea și răbdarea să le descopere. Și nu, nu au nevoie să fie demitizate de Lucian Boia. 
Mai târziu am citit poate cel mai reușit roman al scriitorului nemțean, "Frații Buzești", unde este evocată moșia Buzeștilor de la Călui, curtea boierească, o "culă bolovănită"și o biserică. Multă vreme am crezut că nu mai exista nimic din ele, dar am aflat între timp că meleagurile Buzeștilor se ascund undeva în Olt, la nord de Balș. O zonă sălbatică, fără semnal. 
Când am sosit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ignor zburătura de nouă biserică a mânăstirii. Cum pot oamenii să ridice asemenea urâțenii lângă "vetrele istoriei românești", cum le numea Almaș? 
Curtea boierească a Buzeștilor, astăzi Mânăstirea Călui, este surprinzător de bine păstrată. Este împrejmuită de ziduri groase de cărămidă, cu contraforți. În fața bisericuței vechi se află morminte boierești iar în pronaos sunt înmormântați Radu și Preda Buzescu, frații cei mari, morți în 1610 și 1608. Stroe Buzescu, mort în Bătălia de la Teișani din 1602, a fost înmormântat la Mânăstirea Stănești din sudul județului Vâlcea. 
În mânăstire puteți admira un mare portret votiv cu toți Buzeștii (boierii și soțiile lor) precum și portretele domnitorilor contemporani Mihai Viteazul și Petru Cercel, cu familiile lor. 

Călui Monastery

Romanians who don't know the story "Memorable events seen from Chindiei Tower" by author Dumitru Almaș... missed something in their childhood. It relates the epic duel between captain Stroe Buzescu and a Tartar Chieftain to decide the fate of the battle between their two armies without further bloodshed. Stroe's wife, Sima, standing on top of Chindiei Tower in Târgoviște, magically saw the battle, although it was happening far away, on the banks of the Teleajen river. Stroe won the duel, but died a few days later  of his wounds, because the Tartar had treacherously dipped the tip of his sword in viper venom. 
Romanian history has such legendary episodes, ready to be discovered by those fond of reading, and they need no deconstruction by modern historians like Lucian Boia. 
A few years later I read perhaps the best novel written by Almaș, "The Buzești Brothers", recounting their lives from childhood to the death of Stroe in the duel. The heroic captains of Michael the Brave grew up on their domain at Călui, where they had their stronghold and their church. For a long time I thought they did not exist anymore, until I found out they were preserved as a monastery, Călui, close to the small town of Balș, Olt county. A back road leads to the monastery on a long forested valley. Cell phone signal is weak there. 
When I reached the destination, the first thing I did was ignore the huge modern church built near the old monastery. I'm appalled at such disfigurement of Romania's most relevant historical sites. 
The monastery itself, former boyar residence, is well preserved. The dwellings are protected by high brick walls with buttresses and the church is found in the middle, like in any boyar or princely dwelling of the time. The tombs of the Buzescu family are found in front of the church and in the nave. The most prominent are Radu and Preda Buzescu's, the elder brothers, who died in 1610 and 1608 respectively. Stroe Buzescu, who died of his wounds after the battle of Teișani in 1602 was buried at another monastery nearby, in Stănești, southern Vâlcea county. 
In the monastery there is a large portrait of the Buzescu family, the boyars and their wives. The portraits of their Princes at the end of the 15th century, Michael the Brave and Petru Cercel (Pentru the earring wearer) are also shown, surrounded by Michael's family.  

Mânăstirea Călui / Călui Monastery

clopotnița de la intrare / the belltower ant the entrance

zidul cu contraforți / brick walls with buttresses

morminte în fața bisericii / tombs at the entrance of the church

monument celor trei frați Buzești / monument to the three Buzești brothers

în pronaos sunt mormintele lui Radu și Preda Buzescu / elder brothers's tombs Radu and Preda Buzescu are found in the nave

curtea boierească / ruins of the boyar dwellings

biserica / the church

turnul clopotniță / the bell tower

turnul clopotniță / the bell tower

Mânăstirea Călui / Călui Monastery

Mânăstirea Brâncoveni

$
0
0
Anul acesta se împlinesc, pe 15 august, 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor. Constantin Brâncoveanu, cei 4 fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și sfetnicul Ianache au fost executați la Constantinopol de turcii dornici să-i ia fabuloasa avere strânsă în 26 de ani de domnie (1688-1714). 
Însă în timpul lungii sale domnii și scurte vieți, Constantin Brâncoveanu a lăsat nenumărate mărturii culturale și spirituale pe tot cuprinsul Țării Românești. Cele mai vechi se află în Oltenia, locul de unde se trage marea și ilustra familie boierească și ulterior domnească a Brâncovenilor. Mânăstirea ce le poartă numele a fost întemeiată în jurul anului 1570 de jupânița Celea, străbunica domnitorului. 
Între anii 1634 - 1640, domnitorul Matei Basarab și Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin, refac mânăstirea. 
La rândul său, Constantin Brâncoveanu construiește biserica pe care o putem vedea astăzi. Lucrările le organizează chiar fii lui cei mari, Constantin și Ștefan. 
În pridvorul bisericii poate fi văzut mormântul lui Popa Șapcă din Celei, revoluționar pașoptist și stareț al mânăstirii. 
Bunicul domnitorului - Preda Brâncoveanu, tatăl - Papa Brâncoveanu, mama - Stanca Brâncoveanu și fratele - Barbu Brâncoveanu sunt înmormântați în biserică iar în pronaos poate fi admirat un prețios portret votiv al ctitorilor. 
La mânăstire se ascunde o comoară, nu comoara Brâncovenilor, după titlul omonim al lui Dumitru Almaș, ci comoara Mavrocordaților. Domnitorii Nicolae și Constantin Mavrocordat, tată și fiu, primii domni fanarioți în Țara Românească și Moldova au construit la sud de București Mânăstirea Văcărești, cea mai mare biserică medievală, minunat pictată și cu lucrări în piatră neasemuite, cântecul de lebădă al stilului brâncovenesc.
Vicisitudinile istoriei au transformat-o în închisoare (ca multe alte mânăstiri după secularizarea lui Cuza) și ghinionul a făcut-o ținta ignoranței debile a lui Nicolae Ceaușescu, acesta decretând demolarea ei. Mânăstirea a fost distrusă între anii 1985 și 1987. Au fost salvate câteva fresce (expuse majoritatea la Muzeul Național de Artă din București), elementele din piatră și pietrele de mormânt ale domnitorilor înmormântați în mânăstire. 
Demolarea mânăstirii din ignoranță dictatorială este o pierdere uriașă pentru istoria și arta românească, dar așa cum nemții au reconstruit Frauenkirche din Drezda, nu am pierdut nădejdea că într-o zi vom reconstrui și noi, românii, cât mai fidel, Mânăstirea Văcărești. 
Multe elemente din pietrărie și câteva lespezi de mormânt din cele salvate au fost aduse la Mânăstirea Brâncoveni și adăpostite în beci, transformat în lapidariu. Un fantastic muzeu de artă s-a creat aproape spontan. Pot fi admirate o coloană cu solzi de la paraclisul lui Constantin Mavrocordat sau masivele coloane ale bisericii Mânăstirii Văcărești, cele mai mari realizate vreodată. 
Ironia face că rămășițele ctitoriei Mavrocordaților, familie care a contribuit mult la mazilirea și uciderea Brâncovenilor, să fie adăpostite în ctitoria acestora din urmă. 

Brâncoveni Monastery

This year we mark 300 years since the martyrdom of the Brâncoveanu princely family. Constantin Brâncoveanu and his 4 sons Constantin, Ștefan, Radu and Matei and his adviser Ianache were executed in Constantinople by the Ottomans who wanted to seize the wealth he accumulated in 26 years ruling over Wallachia (1688-1714). 
During his long rule and short life, Constantin Brâncoveanu left many cultural and spiritual landmarks in the country. The oldest ones are found in Oltenia, the birthplace of the illustrious noble and then princely Brâncoveanu family. The monastery bearing their name was founded in 1570 by lady Celea, the prince's great-grandmother. 
Between 1634 - 1640 Prince Matei Basarab and Preda Brâncoveanu, Constantin's grandfather, rebuilt the monastery. 
Then, Constantin Brâncoveanu built the church we can see today. His eldest sons, Constantin and Ștefan, oversaw the construction works. 
In the church porch there is the tomb of Popa Șapcă from Celei, a local leader of the 1848 Romanian Revolution, monastery prior in his old age. 
Constantin Brâncoveanu's grandfather - Preda Brâncoveanu, his father - Papa Brâncoveanu, his mother - Stanca Brâncoveanu and his brother - Barbu Brâncoveanu are burried in the church and in the nave there is a beautiful and historically important protrait pf the founders. 
A treasure is found at the monastery, a creation of the successors of Constantin Brâncoveanu: Nicolae and Constantin Mavrocordat, who ruled in Wallachia and Moldova. They built the largest medieval monastery in Bucharest, Văcărești, south of the capital. It was beautifully decorated in the Brancovenesque style with beautiful frescoes and carved stones. History's troubles transformed it into a prison (like many monasteries at the end of the 19th century when their assets were nationalized with Prince Cuza's reforms), then into Ceaușescu's target, who in an ignorant folly decided to demolish it. Between 1985 and 1987 the Văcărești Monastery was wiped out. Only fragments of frescoes, some stone works and tombstones were saved. 
The demolition is a huge loss for Romanian art and history, but I hope that we shall one day rebuild Văcărești Monastery the way the Germans rebuilt Frauenkirche in Dresden.
Many stone elements and a few tombstones were brought at the Brâncoveni Monastery for safe keeping. A fantastic museum was thus built, almost spontaneously. In the cellar can be admired a scaled column from the Văcărești chapel or one of the massive columns from the main church, the largest ever crafted. 
The irony is that the remains of the creation of the Mavrocordat princes, who contributed to the removal and subsequent execution of the Brâncoveanu family, are sheltered by the latter's foundation. 

turnul clopotniță de intrare / the belltower

poarta de intrare / the front gate

turnul clopotniță văzut din incintă / the belltower seen from the courtyard

mânăstirea este împodobită cu flori / many flowers decorate the alleys of the monastery

biserica / the church

chilii ridicate cu un an înaintea Revoluției / old nun cells built one year before the 1848 Revolution 

chiliile / the nun cells

biserica / the church

mormântul lui Popa Șapcă / the tomb of Popa Șapcă

                                          mormântul lui Popa Șapcă / the tomb of Popa Șapcă


poarta de intrare bogat decorată și pisania / the richly decorated front entrance and historic inscription

portret votiv cu familia Brâncovenilor / the portrait of the founding family, Brâncoveanu

"Aici zac oasele răposaților întru Duhul Sfânt, fericit jupan Preda Vel Vornic Brâncoveanul și al fiului său Papei postelnic. Cărora li s-a întâmplat perire: întâi Papei postelnicul în zilele lui Constantin Șerban Voevod, pe vreame ce s-au rădicat dorobanții și călărașii hoțește asupra Domnu-său și a neamului boeresc, atunci au ucis pre Papa Postelnicul fiind leat (7163) iar pre tată său Preda Vornicul, l-au ucis Mihnea Vodă cel Rău în casele domnești în Târgoviște, nefiind vinovat nimic. Și s-au pus această piatră de dumneaei jupâneasa Stanca Cantacuzini, care au fost jupâneasă Papei Postelnicul, Meța iunie 8 zile leat 7176 (1688)"

 "Here lay the bones of sir Preda the Governor Brâncoveanul and his son Papa Seneschal, protected by The Holy Spirit. Death came upon them: first Papa during the times of Prince Contantin Șerban, when the merceneries treachearously revolted against their Lord and their noblemen. Then they killed Papa Seneschal in the year 7163 (since the beginning of the world). His father Preda was murdered by Prince Mihnea the Bad in the Princely Court of Târgiviște, innocent of any bad deed. This stone was laid by Stanca Cantacuzini, the widow of Papa, on June 8th year 7176 (1688)"

mormântul lui Grigore Ghica II și al soției sale, 1752 / tomb of Grigore Ghica II and his wife, 1752

Grigore Ghica II a domnit de 4 ori în Moldova și de 2 ori în Țara Românească, astfel piatra lui de mormânt este inscripționat cu stemele celor două țări 
Grigore Ghica II ruled four times in Moldova and twice in Wallachia, thus his tomb is marked by the heraldry of the two principalities

alte pietre de mormânt medievale salvate din mânăstirile din București demolate de Ceaușescu
other medieval tombstones salvaged from Bucharest monasteries demolished by Ceaușescu

alte pietre de mormânt medievale salvate din mânăstirile din București demolate de Ceaușescu
other medieval tombstones salvaged from Bucharest monasteries demolished by Ceaușescu

coloană cu solzi din Paraclisul Mânăstirii Văcărești, ctitorit de Contantin Mavrocordat 
column with scales from the chapel of the Văcărești Monastery, built by Prince Constantin Mavrocordat

coloană din biserica mare a Mânăstirii Văcărești, cea mai mare coloană brâncovenească sculptată vreodată
column from the main church of Văcărești Monastery, the largest brancovenesque column ever sculpted

vedere spre mânăstire / view from the access road above

Caravana 4 "Trai Mai Bun" Edineț

$
0
0
La Școala de vară "Primul pas unionist" de la Venus au fost planificate caravanele "Trai mai bun" ce urmau să se organizeze în luna iulie în toată Republica Moldova. Șase expediții în toate colțurile republicii, în care să se explice avantajele integrării europene prin unire. Primele 3 au avut loc în sud și centru (Cahul, Ștefan Vodă și Ungheni), ultimele 3 în nord (Edineț, Soroca și Rezina). 
Văzând cum se conturează această formidabilă aventură, am modificat planurile de concediu pentru a participa și eu. Gândeam inițial să vizitez Cetatea Albă și Bugeacul, dar ce să caut eu în Bugeac atunci când prietenii unioniști erau doar un pic mai la nord, cutreierând raioanele Republicii Moldova? 
De la început mi-am dorit să merg în caravana 4 spre Edineț, pentru a vedea personal raionul pentru care am fost persoană de legătură la București în cadrul campaniei de informare "Vorbim românește, suntem români", dar și pentru a mai trece o dată pe la Bălți, sub auspicii mai bune ca acum 2 ani, și în general pentru a-mi face o impresie mai corectă despre nordul așa zis mai rusofon.  
De asemenea, îmi doream să merg și în ultima caravană, despre care s-a spus că va fi cea mai frumoasă, și astfel am ales să merg și în caravana 5, dintre ele, deși știam că Cetatea Soroca e închisă și în curs de restaurare și aveam cum să o văd calumea. 
  

Am sosit în Chișinău miercuri, 16 iulie, dis de dimineață, cu autobuzul de noapte, chiori de somn. Am schimbat bani, am făcut poze la monumentul lui Ștefan cel Mare, pentru că aveam în sfârșit condiții optime de lumină - doar dimineața bate lumina corect spre statuie - și am ajuns la autocarul Tinerilor Moldovei.

Priveliștea care m-a încântat pe internet - imaginea voluntarilor strânși la autocar - mi se înfățișa în sfârșit aievea în fața ochilor. Până să îmi dau seama ce se întâmplă, eram porniți, și am învățat ce am de făcut din mers. 

Odată ieșiți din Chișinău, am avut bucuria de a revedea tipicele șosele basarabene mărginite de nuci cât vezi cu ochii.

Prin alte locuri, șoseaua urma cuta unui deal și puteam privi în jur până departe.

Din sat în sat ne opream să discutăm cu oamenii, să le dăm pliante informative, să îi informăm cum pot avea parte de un trai mai bun, să le cerem părerea, să le dăm copiilor panglici tricolore și bibliotecilor partenere cărți. 

Desigur, eu de la bun început am fost cu ochii în patru după casele țărănești pe care un trai greu le-a păstrat în mare măsură neschimbate, tradiționale. De asemenea, mi se păreau interesante clădirile administrative mai mari, cu decorații, mozaic sau coloane neoclasice, după caz. 
Încă din primul sat în care am poposit, Mărăndeni, am avut norocul de a fi invitați în gospodărie de două bunicuțe care ne-au servit vin de țară. Preocuparea lor erau pensiile și locurile de muncă pentru tineri, să nu mai plece departe. Au fost impresionate să afle că aveau în vizită "români adevprați", de la București.
În general oamenii erau receptivi, dar mai erau și unii cârcotași, eram la urma urmelor în raionul Fălești, care nu are cea mai puternică reputație pro-română, dar nici așa negru cum e uneori zugrăvit. 

Orășelul Fălești, centru raional, a fost următoarea destinație. Se spune că șoseaua principală pietruită a fost construită de germani în al Doilea Război Mondial, și de bine ce a fost închegată, rezistă până astăzi fără niciun fel de reparație. Să fie adevăr, să fie legendă, în orice caz, bună faimă au produsele germane...

Noi ne-am oprit la monumentul de factură modernistă al lui Mihai Eminescu, pe care l-am decorat cu panglici tricolore. 

După frumoasa ispravă, am făcut o reușită poză de grup.

Mai departe eu am fugit să fotografiez și cele câteva monumente pe care le văzusem din autocar. Făleștiul are un faimos monument al lui Lenin, dintr-o superbă piatră roșiatică, probabil bazalt. Mi-am amintit cum, în Ungaria, toate monumentele sovietice (Lenini, Stalini și alții) au fost colectate și duse într-un parc, devenind o atracție majoră pentru turiștii vest-europeni. Nu e bine să fie distruse, nu e bine nici să rămână în postura inițială, pentru că tiranii nu trebuie adulați.

În fugă, am fotografiat și serviciul de ambulanță din Fălești.

Un alt monument major al orașului este cel pentru soldații căzuți în Afganistan, Transnistria și victime ale tragediei de la Cernobâl. 

De asemenea, în Fălești se află monumentul pentru cei căzuți în al Doilea Război Mondial, sub forma comună a unui ostaș sovietic. 

Din Fălești ne-am continuat drumul în sate, unde am putut admira numeroase fântâni cu acoperiș decorat, aici în satul Mustățea. Așa sunt fântânile din raioanele Fălești, Glodeni sau Edineț, precum și unele de pe Nistru spre nord. Și troițele sunt foarte numeroase, iar în Basarabia li se spune, grav, "răstigniri".

Seara ne-a prins la Năvîrneț cu un apus de soare superb, dar greul de abia atunci începea. Probleme neprevăzute cu cazarea ne-au forțat să ne dispersăm la mai multe gazde.  

A doua zi am ajuns din urmă caravana (aduși de Maurer cu mașina) în satul Cobani. Începusem cu un delicios mic dejun în Fălești, că de, acel oraș nu se lăsa părăsit cu una cu două. Dar, "cale cu noroc și întoarcere curândă" cum scria pe un panou rutier.
La primăria din Cobani se afla postat acest sfat bun și pentru părinții din România. Am mai văzut afișul și la alte primării. De asemenea, în același moment era o hoardă de cetățeni ce-și ridicau compensația, un suplimet minuscul la pensia lor mică. Nu prea erau în toane bune să vorbească cu noi, pentru că uneori grijile pur și simplu îl copleșesc pe om. În orice caz, dacă oamenii erau reticenți față de ideea unirii, pentru ei, o acceptau în schimb pentru tineri, ca măcar ei să trăiască mai bine...

În program în acea zi era vizita la zimbrii din rezervația Pădurea Domnească. Avem 4 rezervații cu zimbrii în România și cu toate acestea a trebuit să trec Prutul pentru a vedea în sfârșit acest animal legendar. Cu atât mai mult m-am bucurat! Din păcate vremea era mohorâtă și zimbrii deloc dornici să iasă să-i putem vedea mai bine de atât. 

Un sat în care am rămas mai mult a fost Hîjdieni. Ne-am oprit pentru câteva momente la monumentul în memoria victimelor deportărilor sovietice, înainte de a porni în sat să vorbim cu oamenii. 

Cerul se reflectă în numele celor deportați, cel mai adesea familii întregi, la monumentul din Hîjdieni.

Lângă această fântână cu troiță am găsit un om care vindea fructe. Am luat cât mai multe piersici pentru mine și pentru colegi: costă 2 RON kilogramul... (8 lei MD). La prețuri așa mici, nu are cum să-i meargă bine țăranului. 

Într-o înfundătură din satul Cobani am dat de unul dintre multele camioane sovietice încă în funcțiune. 

Magazinul din Cobani nu părea să funcționeze, dar el funcționa sau, cum se spune în Basarabia, magazinul lucra, adică era deschis. :) O fi lucrând, dar de capitalism, reclamă și amenajare exterioară nu s-o fi auzit...


În a doua seară avea să ne găzduiască grădinița din Cobani. Drept mulțumire, am vopsit băncuțele și poarta și am făcut curățenie pe uliță. A fost o bucurie să stăm în sfârșit împreună la un loc. Casa, în primul rând, îmi plăcea enorm, era de fapt o fostă casă de boier, cu prispă generoasă rezemată pe stâlpi puternici. Acolo am stat ce am stat de povești până când am observat că lumea cam dispăruse: erau în spatele grădiniței și cântau la chitară - Sabin, Ștefan, Magdalena, Irina, Diana, Olga, Alexandru și alți câțiva. Se strânseseră ca în cântecul "Nucul" de Socaciu şi Pittiş, dar nu în curtea şcolii, ci în curtea grădiniţei. Nuci erau din belşug împrejur. Am mers și eu și am trecut de la cântece patriotice (Treceți batalioane române Carpații) la cântece despre Basarabia (Baladă pentru Basarabia), la muzică folk românească. O parte, am descoperit cu mirare, basarabenii nu o cunosc (La umbra marelui urs, Mila 2 de lângă 3) și acele piese le-am cântat doar eu cu Sabin. Iată cum cântece foarte îndrăgite de la noi, de care răsună munții la foc de tabără, nu au trecut Prutul încă, și din nou mi-am dat seama, ca în tabăra de la Venus, că există o cortină de fier a culturii pe Prut, ce nu lasă să treacă unele cărți sau cântece dintr-o parte în alta. Vorbim de cultura clasică dar și de cea populară. Această impresie avea să mi se confirme și în următoarele zile în Basarabia. Or noi, românii, ar trebui să ne adăpăm la aceeași fântână a culturii, acelaşi izvor al amintirilor, al trăirilor, dar dacă poeziile și cântecelele noastre nu sunt aceleași... ce ne facem? Până când sufletele noastre să fie despărțite? Cu aceste gânduri am adormit. 

A doua zi eram odihniți și puși pe treabă. Mie îmi părea rău că las în urmă frumoasa grădiniță, din fericire am păstrat amintire această fotografie pe prispă cu Ștefan, Sabin și Sergiu, nu întâmplător îmbrăcați la fel, pentru că gândim și simțim la fel. 

Prima destinație a noastră a fost rezervația naturală "Suta de movile" din raionul Rîșcani. Într-adevăr, movilele erau impresionante, cum se ridicau rotunde, parcă din nimic, împinse de o forță nevăzută. 

Aflați la înălțime, toți ne-am îmbulzit să ne facem poze și multe fotografii de profil s-au schimbat în ziua aceea. 

Am continuat, cu ploaie, care însemna răcoare în autocar. Pe parcurs drumurile erau ori bune, ori cu asfalt peticit, ori cu asfalt deloc, după caz. Nu prea conta, atmosfera în autocar rămânea de voie bună, cu cântece și chiuit.

Următoarea oprire a fost la barajul Costești de pe Prut, un loc puțin cunoscut, dar totuși foarte vizibil pe hartă. Un prieten basarabean a exclamat: "ce ne trebuie mare! Uite, avem și noi marea noastră!" Mă gândeam în sinea mea: "credeți-mă, prieteni, vă trebuie, și aveți, mare. O aveți în Dobrogea, în lipsa celei din Bugeac. Să dăm jos dară hotarul de la Prut, să ajungeți mai repede la ea!" 

La barajul Costești de pe Prut. 


Din fericire ploaia s-a oprit când am ajuns la Edineț, și chiar a ieșit soarele. Neștiind că vom reveni în oraș, m-am grăbit să fac o poză la statuia lui Ștefan cel Mare, una simpluță, dar care are meritul de a exista. 

Oprirea noastră la Edineț a fost la liceul teoretic "Mihai Eminescu" din Edineț. Acolo am fost întâmpinați de domnul primar Constantin Cojocaru, de mai mulți profesori și de grupul nostru de voluntari, inclusiv Otilia, coordonatoarea voluntarilor unioniști din raion și Mariana, care a participat la școala de vară de la Venus. Și Dinu, președintele organizației Tinerii Moldovei, este un absolvent al acestui liceu și a fost lăudat de profesori. Domnul primar ne-a vorbit pe scurt, încurajându-ne să fim pragmatici, să realizăm acțiuni concrete, perseverent, să legăm parteneriate între școlile din România și cele din Basarabia cu care să edificăm adevărate poduri de cărți peste Prut, în niciun caz să nu ne cantonăm într-o atitudine romantică, mioritică, pasivă și deconectată de realitate. Mai mult, domnia sa a opinat că numele organizației ar trebui să fie unul mai percutant, mai direct, de pildă "Tinerii României Mari", pentru a înlătura orice dubii privind intențiile unioniste ce ne animă. Noi am răspuns că perioada romantică a unioniștilor a trecut, acum fiind mai numeroși, mai organizați și mai activi ca oricând, că parteneriatele pe care le stabilim, chiar în aceste caravane, vor fi unele de durată, iar cât despre nume, preferăm să lăsăm faptele să demonstreze intențiile noastre, indiferent de numele adoptat. Oricum, am încheiat, Moldova istorică și simbolurile ei nu pot fi confiscate de nimeni, ele sunt parte constitutivă a ființei poporului român.  

Noi am nimerit în perioada examenelor și acestea sunt luate foarte în serios, după cum este afișat chiar la intrare.

Din partea elevilor, gazda noastră a fost Otilia, coordonatoarea voluntarilor unioniști pentru raionul Edineț. Mi-a făcut deosebită plăcere să o cunosc personal după ce în perioada campaniei de informare "Vorbim românește, suntem români" am comunicat doar online. Știam de atunci că este o elevă fruntașă, olimpică, autoare de poezii, voluntară implicată și cu un potențial extraordinar, ce se va manifesta negreșit în anii ce vor urma. Nu s-a dezmințit la fața locului: primirea pe care ne-a făcut-o a fost impecabilă, elegantă, sigură. Chiar i-am spus că nu ar greși dacă și-ar alege o carieră în diplomație, domeniile protocol și etichetă, pentru că pare că le are în sânge. După ce au vorbit domnul primar și doamnele profesoare, Otilia a rostit un discurs ce s-a transformat pe nebănuite în poezia lui Dumitru Matcovschi "Va fi ca mâine", superb intonată, apoi din nou în discurs liber, încheiat cu frumosul îndemn: "Interzisă pentru unii, imposibilă pentru alții, dar dorită de noi, Unirea!" 

După acest moment emoționant la liceul teoretic "Mihai Eminescu" nu a fost din păcate timp să vizităm orașul, sau măcar expoziția despre diplomatul Grigore Gafencu, găzduită de primărie, ci am avut răgaz doar de o pauză de masă, servită în frumosul cadrul al grădinii publice Vasile Alecsandri, lângă monumentul "Maica Îndurerată". În spatele monumentului erau și niște basoreliefuri cu soldați sovietici. Mie din punct de vedere estetic întreg ansamblul mi-a plăcut mult, mai ales statuia, și am stat îndelung să o privesc. Totuși, m-am înghesuit și eu la plăcintele făcute de mama lui Dinu, până să se termine, în timp ce alți voluntari au mers să vadă iazul din parc. 

Am lăsat în urmă orașul Edineț și am mers în tabăra Poienița Veselă, unde am vopsit poarta principală și am dialogat cu copiii, care au fost bucuroși să primească panglici tricolor. Unul dintre ei, un adolescent, mi-a explicat că vine din Ucraina, din Sevastopol mai exact. I-am răspuns că, cu părere de rău, respectivul oraș nu prea mai e momentan în Ucraina... Trist, ce se întâmplă. 

În timp ce noi vopseam și vorbeam cu copiii, s-a pus o mamă de ploaie care ne-a țintuit ceva timp în tabără. Când s-a oprit și am dat și noi să plecăm, șoferul a înglodat autocarul pe loc drept, adică a făcut manevre de întoarcere de a ajuns cu roțile pe iarbă iar acestea patinau. Plini de încredere, am ieșit și am scos autocarul care era cu roțile din față afundate, numai pentru a-l vârâ mai adânc cu roțile din spate. După opinteli și mai strașnice, am smuls din nou autocarul din noroi, și de atunci, ne-am ferit să mai scoatem autocarul de pe șosea ca de naiba. 

Seara ne-am cazat la un cămin într-un bloc auster cu reguli și mai austere ce nu cred că sunt respectate. Pe scara blocului mai erau, pe lângă orar, lista cu drepturile și obligațiile locatarilor și niște povețe pentru tinerele domnișoare ce puteau ușor provoca râsul: "Domnișoarele pot fi asociate cu florile, însă nu și atunci când înjură ca niște cizmari, când țipă de te ia groaza, când urlă până la miezul nopții în stradă, când stau în societatea băieților în locuri nefaste. Frumusețea e falsă dacă sunteți brutale, inculte, grosolane, vulgare, negligente (sic!), sgomotoase (sic!), neafective. Așa nu le stă bine fetelor! Fiecare dintre voi visați să fiți regina unui singur băiat. Puteți fi, doar având un comportament decent..." Măcar să fie și băieții pe măsură.

Căminul arată foarte bine cu cerul senin al dimineții pe fundal. A fost acceptabil, oricum - s-au făcut mari eforturi să se găsească popasuri pentru caravană, cu mijloace extrem de restrânse. Noi ne-am strâns în camere, de data aceasta nu cu chitara, ci cu calculatorul, și am ascultat și cântat muzică românească, dar și franțuzească, pentru că aveam printre noi eleve și studente francofone - Laurita și Corina. Deschiderea spre Franța mă bucură întotdeauna. 

Ne-am pornit iar la drum și uneori priveliștea mă obliga să fac poze, chiar și prin parbriz. 

Nu este de mirare: eram în apropierea rezervației naturale peisagistice Fetești. Toltrele, sau stâncile de pe valea Prutului, sunt monumente ale naturii ocrotite prin lege. Lângă satul Fetești se află o astfel de formațiune, o râpă, ce seamănă mult cu Râpa Roșie de la Sebeș.
Rezervația naturală peisagistică Fetești.

Primul sat în care am fost în acea zi, Lopatnic, se află chiar pe malul Prutului. În centru are o răstignire (o troiță), și monumentul eroilor celui de-al Doilea război Mondial, în stil sovietic. Scrisul este românesc, dar în alfabet chirilic.

În timp ce fotografiam monumentul, s-a oprit lângă noi un localnic. Nu aș fi zis, pentru că unele persoane în vârstă în Basarabia sunt mai degrabă rusofile, dar era un român unionist născut în 1932. Pe mine m-a întrebat să-i ghicesc vârsta, m-am gândit la tata, comparativ, și am nimerit fix. A fost impresionat și a stat mai mult de vorbă cu mine. Cu Irina, colega noastră, nu prea, zicând: "dumneata văd că ești om mare, n-am ce vorbi cu copila asta". Acest perdaf nu prea e corect față de Irina sau față de voluntarii noștri în general: majoritatea sunt mai maturi decât par și deja la vârsta lor cam știu ce vor de la viață și în orice caz știu că ea trebuie să se desfășoare într-o Românie reunită, puternică și prosperă. Mi-a spus Irina, pe urmă, că astfel de replici au primit și la recensământ, dar nu s-au descurajat, pentru că au un cuvânt de spus pentru viitorul lor și au de gând să-l spună până la capăt. Și domnul din Lopatnic s-a întins la vorbă, reamintind că denumirea adevărată a locului este Basarabia și că este pământul sfânt al românilor. 

Lopatnic este un sătuc minunat, cu cei mai mulți nuci pe care i-am văzut în viața mea. Am poposit la grădinița "Rândunica"și am vopsit băncuțele.

De asemenea, proprietara unui magazin din sat a rugat voluntarii unioniști să picteze tricolorul pe perete, ceea ce ne-am grăbit să facem, cu plăcere.

Ca întotdeauna, o poză de grup marchează locurile pe unde am fost. 

Ne-am continuat drumul spre Fetești, admirând văile și toltrele de care am vorbit. 

Ajunși la primărie, o parte dintre noi a mers să doneze cărți bibliotecii sătești, iar alt grup să împartă pliante și să vorbească cu oamenii. Primăria din Fetești, construită în anii 1960 într-un frumos stil neoclasic socialist, este decorată cu vechea stemă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, dar edilul e unionist.

Mergând prin sat, am descoperit o frumoasă răstignire (troiță) din piatră. Voi vedea mult mai multe exemple pe Nistru, lângă Soroca, pentru că acolo este vestita carieră de piatră de la Cosăuți. 

Seara ne-a găsit la Pelinia, raionul Drochia, unde gazdele noastre au fost Iulia și Nicu, care au fost și la Venus și sunt niște unioniști de bază din partea locului, acum stabiliți la Iași. Ne-au găzduit în sensul că ne-au servit niște delicioase plăcinte cu brânză, varză sau cartofi, după care voluntarii au avut de vopsit bănci și de împânzit satul, unul destul de mare, de aproape 9000 de locuitori. 

În Pelinia se află un frumos bust al lui Ștefan cel Mare.

De asemenea, în sat se află un măreț monument al ostașului sovietic. Estetic, aceste monumente sunt interesante sau chiar impresionante. Psihic, sunt deranjante, chiar dacă au rolul de a-i cinsti pe cei căzuți în război: ele îi cinstesc pe românii noștri, dar sub un chip pervertit.

Casa de cultură din Pelinia este și ea mult mai mare decât majoritatea pe care le-am văzut în alte sate, în stil neoclasic socialist. 

Pe ulițe se poate întâmpla să vezi un utilaj agricol dezafectat. Acestei mașini de treierat, la mine în sat, în Alba, i se spunea glorie. Glorie țăranilor care recoltează holda bogată, probabil.

Un alt aspect care m-a fascinat încă de la prima mea vizită în Basarabia, în 2007, dar care cu timpul s-a acutizat: numeroasele camioane din perioada sovietică și mașinile vechi, mai ales Lada. M-am apucat să le fotografiez pe oriunde le vedeam, pentru că toate au mici diferențe: unele sunt cisterene, altele remorci, există tot timpul diferențe de culoare, de marcă sau tipul de mască. 

Încă un exemplar, de data asta cu remorcă. 

În continuare, la Pelinia, admiram această casă de țăran înstărit, când am observat că se pregătește o ploaie.

Am căutat o fântână din priviri, din păcate pe uliță nu era niciuna. Până la urmă salvarea noastră a fost o remorcă urcată pe butuci sub care ne-am putut adăposti fără prea mari probleme.  

Seara am ajuns la Bălți. Nu cred că etimologia numelui orașului trebuie căutată prea departe. Ploaia ce tocmai căzuse dădea totul în vileag! Urâcios oraș! Mă întorsesem, ca MacArthur în Filipine, și ca el, părea că va trebui să merg cu apa până la genunchi (păstrând proporțiile desigur, dar comparația aceasta comică mi-a venit în minte și trebuia să o aștern). 

Cazarea noastră pentru o noapte avea să fie acest bântuit Hotel Militar. Arată un pic bântuit, nu? Totul înăuntru a fost confortabil și nu ne-am plâns. Înainte de a se însera de tot, am dat o fugă la magazin pentru provizii, pentru că fiind ultima seară a caravanei, ne doream cu toții să petrecem cât mai mult timp împreună. Și am rezistat, ce am rezistat, dar somnul ne-a biruit totuși mai devreme decât ne așteptam.  

În drum spre magazin, am găsit acest foarte bun mesaj de interes public. În general, dacă nu reușești să păstrezi sufletul copilului tău deschis spre dialog, nu îl vei putea ocroti, iar dialogul îl obții prin încrederea și respectul acordate. Urletele și pedepsele arbitrare nu-și au locul, omul trebuie respectat indiferent de vârstă, aspecte discutate și în caravana "Trai mai bun". 

If you don't talk to your kid about drugs, someone else will do it in your place.

A doua zi, ultima, m-am trezit de dimineață. Vroiam să vizitez în sfârșit centrul orașului și să-i arăti Mirelei unde era să ne luăm bătaia vieții acum doi ani. Am regăsit locul, pe strada pietonală, lângă ghivecele mari ce atunci constituiau linie de demarcație între noi și ei.
O altă misiune era recuperarea agendei pe care o uitasem în magazinul alimentar "Fourchette" la ora închiderii: dacă o deschidea cineva și citea, se putea să nu o mai văd înapoi, mai ales în Bălți. Din fericire, s-a rezolvat.

La Bălți, în afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Orașul e cam fudul pentru ce are de prezentat. O fi al doilea oraș în republică, dar la nivelul României nu înseamnă mare lucru demografic sau estetic. Spre exemplu, teoria excelenței în eficiența energetică.

Și practica: uriașele și sinistrele blocuri din centru, deloc eficiente energetic.

Orașul se mândrește cu un monument sovietic tipic: un tanc T-34. 

Am căutat anume Catedrala Sfinții Constantin și Elena din Bălți. Văzusem imagini de arhivă de la inaugurarea ei de către Regele Carol al II-lea și știam că este o bijuterie. Am găsit-o, dar vai, prea târziu! Construită de români în 1934 în stil neoromânesc, 80 de ani mai târziu a fost batjocorită printr-o vopsire într-un albastru ce, pasămite, vrea să-i răpească sufletul, să o mutileze, să o ascundă privirilor ce încă văd ceva românesc în ea. Este atroce, da, dar nu vă obosiți, dragi prieteni: dantela de piatră neoromânească rostește încă adevărul de sub stratul de opal strident, iar această nedreptate se va îndrepta odată. Va fi ca mâine!

În direcția opusă, lângă Catedrala Sfântul Nicolae, în piața centrală, domină statuia lui Ștefan cel Mare din Bălți, sculptată de Gheorghe Postovanu, dezvelit în 2004. Statuia e frumoasă, deși atipică. De exemplu nu știu ce caută acel glob al suveranului, ce nu este specific Țărilor Române. Mai mult, mă întreb cărei ideologii servește acest Ștefan la Bălți, oare unei ideologii ce dezbină frații, sau românei națiuni, ale sale strănepoate? 

Statuia lui Vasile Alecsandri în Bălți, un foarte frumos monument.

Aleea clasicilor in Bălți, deocamdată doar cu Eminescu, Creangă și Vieru. Un început de alee, deci.

Totul merge strună în Bălți: troleibuzul tocmai s-a defectat la primele ore ale dimineții.

Singurul lucru care m-a înduioșat în Bălți a fost un clan de pisici.

Sosise vremea să plecăm din Bălți. Nu, nu cu asta, asta e o chestie găsită într-un sat spre Chișinău, probabil o formă locală a programului "Rabla".

Totuși, am găsit și exemplare mai bune! :)
Cu ultimele câteva sate vizitate între Bălți și Chișinău, se termina caravana 4 spre Edineț, sau Caravana cu bucureșteni, cum i-am mai spus eu. Au fost cinci zile de foc, uneori la propriu - caniculare - în care am pus mult suflet alături de colegii basarabeni să ajungem la oameni cu mesajul nostru european și unionist. De asemenea, începeam să învăț tot mai multe lucruri despre Basarabia, dar eram încă abia la început. Urmau caravanele 5 și 6 pe Nistru, hotarul de est al neamului. 

Mulțumiri lui Sabin pentru fotografiile fără însemnare și Iuliei pentru fotografia cu remorca. 

Caravana 5 "Trai Mai Bun" Soroca

$
0
0
Noaptea dintre caravane, la Chişinău, am dormit lemn. Gazdă mi-a fost chiar Dinu, președintele Tinerilor Moldovei, unde am stat şi cu Mihai din Bucureşti şi Mihăiţă. Următoarea zi la ora 6, direcţia strada "Sfatul Ţării"şi pe urmă punctul de întâlnire cu voluntarii. Trezirea a fost matinală, dar cu avantajul că am luat primii autocarul şi mi-am putut alege locul. :) 

Era un picuţ de "panică"în aer: pentru Caravana 5 spre Soroca se înscriseseră doar vreo 15 oameni. Pe de-o parte cei care au fost consecutiv în caravanele 3 şi 4 erau prea obosiţi să continue fără măcar o zi de pauză, iar pe de altă parte cei care terminau liceul aveau dosare de depus la facultăţi. Astfel, părea de la bun început că vom avea parte de o caravană liniştită, şi aşa am şi botezat-o: "Caravana 5 'liniștită' - Soroca". Ce-i drept, era nevoie de odihnă, iar disponibilitatea a două scaune de căciulă era o bucurie. În spate, se instalase deja gaşca ce juca "Mafia"şi "lights sau hard". Mai în spate, ne-a urmat în primele două zile Paul din Bârlad, cu mașina și cu încă doi tovarăși.

Le-am zis celor strânşi la Teatrul de Operă şi Balet de cum i-am văzut: "de noi va depinde dacă va fi o caravană faină sau nu, fiind aşa puţini". Şi de la început a apărut avantajul grupului mic: am avut mai mult răgaz să îi cunosc pe toţi, să stăm de vorbă. Foarte repede m-am împrietenit cu Vlad, de origine din Ungheni şi licean la Iaşi, cu Natalia şi cu Mihaela, din Bălţi (!!!) respectiv din Mereni, de lângă Chişinău. 

Primul popas a fost în Sărătenii Vechi, unde iar am avut ocazia să descopăr un mozaic frumos.

Tot acoloam avut singura ocazie de a vopsi. 

În Budăi am fost arși de soare și am descoperit cea mai simapatică fântână din Basarabia. 

În alt sat, Crăsnășeni, am o oprit chiar lângâ această frumoasă podgorie. 

Am continuat să observ și să fotografiez case, pe cele tradiționle, aici fiind un exemplu de casă mai înstărită. 

De asemenea, mica mea pasiune pentru camioanele sovietice din Basarabia s-a dezvoltat și nu am mai scăpat niciunul nefotografiat. 

Sunt toate diferite unele de altele: culoare, tip, cabină... 

Eu spuneam cu haz că poate vom fi iar invitaţi la oameni acasă, ca în prima zi din tura trecută: surpriză! Chiar aşa s-a întâmplat. Punând un pliant în poartă, m-am trezit poftit în curte. I-am chemat şi pe Vlad, Mihai şi Natalia, să nu mă bucur singur de noroc. Gazda noastră era o familie de români a căror copii, trei la număr, studiau toţi în România şi erau patrioţi, de un patriotism firesc. Nu concepeau că ar fi altceva decât români, că unirea nu ar fi benefică. Ei deja aveau cetăţenia română, se bucurau deja de mobilitate în România şi în Europa, unde au muncit, casa lor era foarte frumoasă, cu elementele tradiţionale bine păstrate, după cum se vede. Ne-au servit cu brânză, roşii şi răcituri şi un foarte bun vin de casă. Noi dădeam din colţ în colţ să plecăm la autocarul care ne aştepta, dar dumnealui ne îmbia: "Lasă, zi-le că eşti la nea Andrei!"

Seara am ajuns în Teleneşti, unde ne-au întâmpinat coordonatoarea raionului, Mihaela, pe care o ştiam de la Venus, şi Laurita, care a fost în caravana precedentă. M-am bucurat mult să le revăd, cu părere de rău că nu puteau continua cu noi. A doua zi micul dejun l-am luat la primărie. Primire mai din inimă nici că se putea. 

Înainte de a pleca, am tras câteva cadre în centru. 

Desigur, nici de data aceasta nu mi-au scăpat modelele de Lada. 

Sau camioane și microbuze mai vechi. Să nu se înțeleagă însă că în Basarabia nu sunt și mașini mai noi, doar că nu le-am fotografiat eu. :) De asemenea, la fel ca la noi între București și restul țării, se vede diferența dintre parcul auto din Chișinău, de-a dreptul luxos, față de cel din provincie. 


După Telenești, am plecat la primul obiectiv cultural major: casa lui Adrian Păunescu din Copăceni. Să nu vă imaginaţi o glorioasă casă memorială, nu. Din păcate, casa unde a văzut în 1943 lumina ochilor poetul basarabean refugiat în România după război, este părăsită, nevalorificată turistic. Acest lucru se va schimba, cu siguranţă. 

voluntarii unioniști la casa lui Adrian Păunescu din Copăceni

Gimnaziul din comună poartă cu mândrie numele poetului, iar în curte se află o statuie. Mai rămâne locuinţa să o redăm românilor sub forma unei case memoriale funcţionale, aşa cum se întâmplă în prezent cu casa lui George Enescu din Botoşani. 

Am continuat spre Sîngerei, orăşel măricel, unde Lena, care era cu noi în caravană, ne-a dus în fostul ei liceu. Profesoarele Liceului Olimp trebuie să fie mândre de ea să vadă cât de implicată şi energică este în organizaţia Tinerii Moldovei

Tot lângă primăria din Sîngerei am găsit acest monument al Draconului dac. Am apreciat în mod deosebit modul cum pare că țâșnește din pământ, e de efect! 

Prin sate, am continuat să fotografiez mașini vechi. 

Iar uneori drumurile erau și ele foarte "vechi", de exemplu acesta, pe care totuși goneau mașini, ca cea din depărtare ce a trecut pe lângă noi ridicând un nor persitent de praf. 

Aproape fiecare sat are monumentul eroilor pentru al Doilea Război Mondial, dar într-unele sunt monumente pentru victimele deportărilor iar în acest caz pentru persecuțiile și masacrele comise împotriva evreilor. 

La Bilicenii Vechi am fost primiţi de Constantin (cu "jin") şi iar de Lena, la ea acasă, cu bucate gustoase. Ne-am străduit să nu facem prea mare deranj în grădină, dar caravana fiind mică, ne-am înghesuit cu uşurinţă toţi în foişor. 
Am vizitat de asemenea gimnaziul, ce poartă numele lui Valentin Mereniuc, erou al luptelor din Afganistan şi Transnistria, în care şi-a pierdut viaţa. Uneori îmi vine greu a-mi da seama că războaiele şi eroii jertfiţi nu sunt doar din domeniul istoriei, ci că suntem contemporani cu aceste tragedii, cu oameni care şi azi luptă să-şi poată vorbi în pace limba.
Seara am rămas într-o tabără, cu căsuţe, care aveau meritul de a fi deschise şi funcţionale. Cum spuneam şi în Caravana 4, mi-au plăcut mult cazările în care am rămas toţi laolaltă, pentru că am avut ocazia să povestim, de pildă în seara aceea cu Vlad, Irina şi Ala. Irina e din Mingir (Hânceşti) și învață într-unul dintre cele mai bune licee din Chişinău. Ala e mai mare, e programator, îi place folkul românesc, are o fetiță şi a avut mare grijă de noi toată caravana, mai ales cu mesele.
Începeam să ne cunoaştem bine între noi. Un coleg mă întreabă: "Auzi, care-s coordonatorii în caravana asta"? Răspund: "Păi Mihăiţă, Mihai... Lena... eu", adaug râzând. M-am "propulsat" coordonator pentru că în această călătorie aveam rolul de a face pozele şi trimite poveştile la jurnalul de caravană (zilele 21-25), ceea ce mi-a plăcut enorm să fac. Răspunsul interlocutorului: "Aha. Mi se părea mie că ăştia-s masculii alfa". Atunci chiar că m-am pus şi mai tare pe râs.
(Menționez că în Caravana 4 textele erau scrise de Natalia iar fotografiile făcute de Sabin, cumva aveam presiune să fac treabă la fel de bună ca ei.)
Toată ziua a fost răcoare, o binecuvântare pentru noi în autocar, dar seara s-a pus o ploaie puternică ce nu ne lăsa nici să ieşim din camere. 
A doua zi, noroi şi melci cât cuprinde. Până să-mi pun ochelarii, am omorât unul, pe urmă am avut grijă. Scurtă spălare, mai mult decât spartană, cu apa îngheţată a unei fântâni. Ce conta: aveam un chef de viaţă nemaipomenit, iar ca un ecou, în timp ce-mi aduceam bagajul la autocar, aud: "Nu putem adăuga zile vieţii, dar putem adăuga viaţă zilelor". Pac! Notat. Şi ce bine se potrivea frântura de citat la radio cu ceea ce făceam noi în chiar acele zile!

 Prima oprire din a treia zi a fost la Chișcăreni, satul cântărețului Ion Paladi, unde am făcut o donație de carte bibliotecii "Sergiu Rădăuțeanu". De la bibliotecară am aflat că satul este înfrățit cu localitatea prahoveană Drajna și că este renumit pentru Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor, organizat anual. 
În bibliotecă era afișată motivanta deviză a savantului grec Heraclit "Cultura este ca un al doilea soare pentru cei culți." 
În curtea bibliotecii am admirat această frumoasă fântână. Mai rare decât pe Prut, m-am bucurat să văd astfel de fântâni și spre Nistru. 

 Din nou la drum, cu șiruri de nuci cât cuprinde privirea.

 Altă oprire, în Florești, centru raional, al cărui deviză este "Trecut, actualmente, viitor". :)

Aici mi-a plăcut mult acest basorelief modernist al lui Ștefan ce Mare de pe obelisc, cu scris prescurtat.

 Blocuri...

 ... și case din Florești.

 Statuie maestrului Nicolae Sulac, interpret de muzică populară.

 O Lada în centrul orașului. Lângă ea erau mai multe mașini cu parbrizul spart, probabil din cauza drumurilor cu criblură pe care am venit și noi.

 Irina ține în brațe un cățeluș pe care am fi vrut să-l adoptăm, dar știam că un om responsabil adoptă un animal pentru toată viața lui, adică un angajament de 10-15 ani. Cu părere de rău, a trebuit să-l lăsăm pe străduța pe care l-am găsit. Am fi vrut să îi punem măcar o panglică tricolor la guleraș, dar o terminasem deja pentru că am întâlnit mulți copii în sate.

 Drumul continuă, din nou peticit.

 Însă există și vești bune! Iată, cu ajutorul poporului american, drumurile Basarabiei intră în reparație. Din păcate am fotografiat panoul la ieșirea din porțiunea reparată, care abia apare în poză. 

 Da, alea chiar sunt utilaje Strabag! Mai e puțin și vin și Astaldi, Vinci și Max Boegl. Cine știe, poate vor trece chiar și ai noștri Prutul! Se vede speranța de la capătul... drumului. 

 Când am poposit la Ghindești era extrem de cald. La umbra părculețului din sat am găsit o răstignire și două plăci comemorative pentru al Doilea Război Mondial și pentru Războiul din Afganistan din 1979-1989 și Războiul din Transnistria. Eu consider monumentele de for public jaloane ale identității naționale și cred că sunt foarte importante în peisajul urban sau rural. 

 Pliantele le dădeam oamenilor sau le lăsăm în porțile atât de asemănătoare cu cele din satele noastre. În urma noastră, sătenii citeau... Am ajuns să visez cum puneam pliantele sul în spiralele porților de tablă. 

 La Văscăuți, în cimitirul de lângă biserică, se află un număr impresionant de cruci bogat decorate.

 De asemenea, în sat am găsit un parc cu arbori bătrâni, un conăcel părăsit și parțial ruinat, iar întreg complexul străjuit de această poartă.

Am sosit la Vertiujeni, popasul nostru de seară. În timp ce distribuiam pliante, Vlad și cu mine am văzut niște oameni care cântau fanfară în curte. Am îngânat cu ei "Cântă cucul bată-l vina de răsună Bucovina"și am fost imediat invitați în curte la un pahar de țuică. Îmi cer iertare pentru fotografie, dar alta nu am cu gazdele noastre, nea Vasile și nea Ilie.
Asta nu-i tot, e abia începutul! După ce am descărcat autocarul și am scăpat la limită de furtună, refugiindu-ne în grădinița ce avea să ne fie casă în acea noapte, eu și cu Vlad căutam cu disperare un duș. "Hai să mergem iar la acei oameni buni, să-i rugăm să ne primească să ne spălăm", ne-am gândit noi. Așa că am trecut pe la magazinul din sat după niște coniac și ciocolată și am dat buzna peste oameni. (La magazin am aflat că lumea-i mică: fiul vânzătoarei învață la același liceu ca Vlad!).
Nea Ilie și nea Vasile erau acasă, se bucurau de vremea răcoroasă la un pahar de țuică. Noi am zis că le ducem coniacul să le rămână, dar după țuică am terminat și coniacul, ciocolata era pentru copii. Din fericire am și mâncat, că altfel era jale: brânză cu roșii, apoi ciorbă de cartofi (o premieră în mai bine de o săptămână pentru mine) și ochi cu jumări!!! Mă gândeam cu părere de rău la cei rămași la grădiniță, tare aș fi vrut să-i iau și pe ei, dar evident că nu se putea tăbărâ pe oameni să le radem toate proviziile.
În timp ce ospețeam, puneam țara la cale. Nea Ilie și nea Vasile sunt oameni muncitori, se ocupă cu tâmplăria, fac uși și ferestre din lemn (la noi tragi cu pușca și nu mai găsești om să-ți facă o fereastră ca pe vremuri, toți au trecut pe termopan...). Sunt capi de familie, 7 copii, iar prioritatea lor este să le fie bine. Nea Ilie nu e absolut sigur că unirea cu România ar însemna un trai mai bun pentru familia lui, nu e nici contra, nea Vasile era mai încrezător, mai lipsit de griji. Amândoi au fost bravo, ni s-a încălzit apă la cazan și ne-am întors ca noi la grădiniță, unde se mânca un harbuz ușor modificat genetic de Mihai, alte detalii nu dau, prietenii însă cunosc. :)

Pentru dimineață am pus ceasul cu o oră mai devreme, chitit să merg să văd Nistrul. Eram terminat de somn, dar a fost cea mai bună decizie luată în caravană. Ulițele erau înnoroiate, dar mi-am găsit printre case drumul până la mal, unde mă aștepta un răsărit ce rivalizează cu cel din Vama Veche. 
În mintea mea, mai ales, se derula un film. Eu de mulți ani așteptam ocazia de a petrece un moment în comuniune cu Nistrul, hotarul de est al neamului românesc. L-am văzut acum 7 ani dintr-un autocar cu geamuri murdare ce mergea spre Tiraspol, acum aveam tot timpul să trăiesc în liniște bucuria de a mă afla pe malul său mâlos, de a trage în piept aerul umed și rece, de după furtună, de a asculta și vedea păsările cum se ridică de pe unde, de a fi surprins de nechezatul cailor de pe mal. 

Se vede pe hartă că Nistrul șerpuiește în meandre. La Vertiujeni eram tocmai pe un astfel de cot abrupt, care mi-l ascundea privirilor de-o parte și de alta. 
Ce nu se vede pe hartă este faptul că acest fluviu prezintă când un mal abrupt, când altul, meandre, coturi, maluri împădurite, rămase sălbatice. Este, în viziunea mea, cel mai frumos râu românesc, cu excepția Dunării eventual. 

Soarele se tot înălța, ridicând vălul dimineții, lumina se schimba, iar eu știam că trebuie să mă întorc la grădinița care se dezmorțea.

La răscrucea ce duce spre malul Nistrului, luminată de răsărit, se afla această superbă răstignire, model ce aveam să aflu în aceeași zi că vine de la cariera de piatră de la Cosăuți. 

Prima oprire a celei de-a patra zi a fost la Stoicani, unde era piață. Iată, oamenii veneau cu fructele și produsele lor, cu astfel de remorci, și vindeau pe uliță.

Întâmplător, am oprit lângă aproape nelipsitul soldat sovietic, aici vopsit într-o dubioasă culoare aurie. Mi-am adus aminte de epigrama lui Păstorel Teodoreanu, fratele cunoscutului prozator:
"Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ți put picioarele?" 
(Monumentul ostașului sovietic ce se afla cândva în Piața Victoriei din București era cocoțat pe un obelisc.) 

Lada, model "Triplu X"

Căsuță mai degrabă model dobrogean, în Stoicani.

Biserica din Stoicani, unda dintre cele mai mari și mai frumoase văzute la sat.

Pe această fântână e scris în română, dar cu litere chirilice: 
"Băutura cea mai bună este apa de izvor.
De ea capul nu te doare
Și când bei ți-e mai ușor" :)

Și am ajuns la Soroca! Da, cum mă așteptam, cum auzisem, cetatea era în renovare, imposibil de vizitat, iar cu cerul lăptos din acea dimineață, aproape imposibil de fotografiat! O scurtă vizită, ca un prolog la o poveste mai mare ce va urma, cândva.

Cer lăptos, dar oameni fericiți că se află la picioarele ctitoriei lui Ștefan cel Mare, ce de peste o jumătate de mileniu străjuiește vadul Nistrului.

Evident, eu eram poate cel mai fericit dintre toți. O cetate nistreană bifată, mai rămân 3! Mihai și Mihăiță tot făcuseră glume cu mine că nu mai e timp să ajungem la cetate și că o sărim din program, dar nu i-am crezut. :)  

Lui Vadim, Vasile și Mihăiță nu le e frică de înălțimi, iar steagul meu salvat dintr-o conjunctură rușinoasă de pe Arena Națională (inaugurarea la care au fost interzise mesajele, bannerele și chiar și steagurile) este purtat cu cinste pe plaiurile basarabene. 

Ploaia ne-a gonit de la Soroca. Din fericire, până am ajuns la Cosăuți, a stat.
"Cosăuții a avut un noroc Dumnezeiesc de sălășuire între piatră, codru și Nistru", scrie în pliantul de prezentare, și chiar așa este, pentru că la Cosăuți se află cariera de piatră din care sunt făcute răstignirile văzute zilele acestea, casele și gardurile oamenilor, sau monumentele vechi și noi din regiune.
"Cea mai veche carte a planetei este piatra. La Cosăuți ea ne vorbește despre trecutul îndepărtat. Această filă a celei mai vechi cărți păstrează amprenta copilăriei planetei Pământ", mai scrie în același pliant frumos editat. Cosăuți este cu siguranță unul dintre cele mai pitorești locuri din Basarabia.
În imagine aveți Muzeul de Istorie și Etnografie din Cosăuți, mult mai bogat decât un muzeu sătesc obișnuit. Noi nu am avut decât o jumătate de oră la dispoziție, dar ar fi fost nevoie de 3, iar domnul director Vasile Ciobanu a fost foarte amabil să ne spună în puținul timp câte ceva despre furnicarul de obiecte de patrimoniu din săli.

Această mitralieră, de exemplu, a fost fabricată la Cugir, a servit în al Doilea Război Mondial, și a fost găsită ruginită în mâlul Prutului. 52 de cosăuțeni au dat jertfa supremă în acel război.

Aici avem o hartă a Moldovei ce înfățișează rapturile teritoriale succesive: Bugeacul și raiaua Tighina, raiaua Hotin (episod foarte puțin cunoscut), Bucovina și Basarabia toată.

Lângă satul Cosăuți se află mânăstirea cu același nume, cu grădini, iaz și un izvor cu inscripția: "apa acestui izvor e neînsetată, lacrima pământului natal".

Era prima mânăstire pe care o vizitam în caravane, deși Basarabia are multe vetre de spiritualitate, dar așa s-a primit. Ziua era în continuare mohorâtă, dar eu simțam un sentiment de împlinire, după o zi atât de frumoasă.

Lângă biserică, altă răstignire, același model din piatră de Cosăuți, dar pasaje din Biblie diferite.
"M-am născut frate cu piatra, c-am crescut cu piatra-n vatră", spunea poetul local Anatol Codru. 

În spatele bisericii, pentru treburile curente, se afla un masiv camion Kamaz, pe care evident a trebuit să-l fotografiez.

Între timp eram anunțat că sunt în Ucraina, deși nu am pus în viața mea picioarele acolo. O voi face cât de curând, pentru că Cernăuți și Cetatea Albă sunt sus pe lista mea de priorități.

Mergând pe aleile mânăstirii Cosăuți, am povestit mai mult cu Irina, care de când a intrat pe domeniul lăcașului sfânt, și-a acoperit părul cu o maramă. Tatăl ei a fost pălămar - adică ajutor de preot - mi-a explicat, și ea astfel a fost învățată. Mică fiind, a copilărit lângă Mânăstirea Rudi, mai la nord de unde ne aflam noi, iar pădurile și peștera de lângă mânăstire erau locurile ei de joacă. Mânăstirea e cunoscută ca fiind singura de pe teritoriul Basarabiei construită în moldovenesc, precum cele din Suceava, cu streașină înaltă și ocnițe, dar a suferit multe stricăciuni în perioada comunistă care și astăzi se mai văd.
Orice povestea Irina, folosea din când în când cuvinte necunoscute mie, sau care în Basarabia au alt sens.
După Otilia, la Edineț, Irina este o altă persoană care m-a impresionat, recitind pe de rost, cu emoție și intonație, o poezie lungă, în acest caz "Inscripție pe stâlpul porții" de Grigore Vieru. (Cineva nu avusese idee pentru o provocare de dat, am dat-o eu în loc, dar nu știam că va fi îndeplinită atât de frumos).   
O fată din grup nu știa de rânduiala că în biserică bărbații stau pe dreapta iar femeile pe stânga, sau rostul. "Așa se obișnuiește, a explicat Irina, dar nu este o datină lăsată de la Dumnezeu, mai degrabă oamenii au stabilit așa." Am zâmbit, amintindu-mi de babele nesuferite de la bisericile din București care te ceartă dacă nu stai unde trebuie, înainte de a-și continua bârfa cu alte babe despre vecini, piață sau telenovele. 
Mai de dimineață, la Stoicani, tot pe Irina am auzit-o întâmplător dând poate cea mai tare replică din caravană, unui domn care ne atenționa că și Cernăuți, Hotin sau Cetatea Albă sunt pământuri românești răpite. "Noi ne străduim, ceea ce se poate, să grămădim", a fost răspunsul simplu dar cuprinzător pe care l-a primit. Dezarmantă replică numai bună de dat tuturor celor care prea des, în loc să facă ceva concret, comentează că de ce folosim harta reunită a României cu Republica Moldova, de ce nu ne preocupă (cred ei) Cernăuții, Bugeacul... Iacă, noi ne străduim, ceea ce se poate, să grămădim.  

Vasile este un alt om fain cu care am fost în două caravane, mereu pus pe glume dar serios atunci când trebuie, omul indispensabil care dădea la o parte din calea autocarului crengile prea joase ale nucilor.

Sergiu, care a fost în 4 caravane, este un profesor discret cu suflet bun. Nu ar supăra pe cineva vreodată și este mereu săritor. 

Cu regret am plecat de la Mânăstirea Cosăuți, dar cei care nu ne împrăștiaserăm am făcut o poză să ne rămână amintire.

Cele două Natalii erau complet însuflețile și ele de ziua noastră frumoasă, după cum se vede.

Lângă mânăstire am coborât din nou la Nistru, și atât ne-am făcut poze cu panoul de frontieră, de au venit grănicerii să ne spună să ne potolim și să ne căutăm de drum. N-am stat mult pe gânduri și ne-am luat tălpășița, oricum terminasem ședința foto.


Tot în Cosăuți, un localnic pus pe treabă are un camion în curte.

În Cosăuți căsuțele sunt frumoase iar stâlpii pictați cu tricolor. Aici am distribuit pliante și pe ploaie, căci într-adevăr, Caravana a 5-a Liniștită s-a transformat treptat în caravana ploilor... Era a treia zi consecutivă cu ploaie și aceasta începea să ne sape moralul. Seara nu aveam cazare și a trebuit să improvizăm. Ala a avut ideea genială să tragem la o tabără cu căsuțe, care s-a adeverit foarte primitoare. Responsabilul taberei ne-a întâmpinat cu vorbele: "Nu fărâmați baza, mai avem nevoie de ea și mâine". A fost de treabă. Imediat ce am ajuns, a început să toarne și am fost foarte fericiți că am optat pentru acest adăpost primitor. 
O echipă de băieți a mers după provizii, eu am băgat un pui de somn și când m-am trezit Mihăiță pornise deja grătarul. Nu a ajuns mult pui de fiecare om, dar tare a fost bun. Încercata Caravană 5 Soroca s-a încălzit la foc dar și la căldură umană. În acea seară, cu Natalia, Mihaela, Vlad și Mihăiță ne-am întins un pic la vorbă, ne-am spus unele preocupări, satisfacții, ne-am bucurat că ne-am cunoscut mai bine față de primele zile și că astfel ne înțelegem mai bine, că ne-am câștigat încrederea și respectul.
Lunga zi nu s-a încheiat fără a mai auzi încă o poezie, de data aceasta "Voi nu ați fost cu noi în celule", recitată de Mihaela. Tare mă bucur că Radu Gyr a trecut Prutul! 
Zău că pentru a vorbi de unele aspecte trăite în aceste zile celor care nu au fost cu noi, nu-mi vine altă replică decât "Voi nu ați fost cu noi în caravane"!

Dacă este un clișeu că după ploaie apare soarele, acesta corespunde uneori fidel realității: ultima zi a Caravanei 5 Trai mai bun, spre Soroca, a fost una superbă. Încă de când am ieșit pe prispa (sau pridvorul, sau cerdacul, sau târnațul) căsuței de tabără, am văzut cum razele soarelui scaldă și zvântă aleile noroioase din ajun. 
Am pornit spre autocar, pe malul Nistrului, în acest peisaj bucolic, unde Ala a dorit o poză cu panoul de frontieră. Special am prins în cadru și văcuța aceea simpatică din spate.    

Nu a durat mult și am ajuns "pe-un picior de plai, pe-o gură de rai": "Lumânarea Recunoștinței", alt loc excepțional din Basarabia. 

Câteva sute de trepte duc pe un deal deasupra Nistrului, unde de curând străjuiește turnul "Lumânarea Recunoștinței".
Pe trepte m-am reîntâlnit cu Maurer, care se alăturase caravanei. Am ținut în mod special să facem o poză și să-i mulțumesc pentru că a fost bun în Caravana 4 Edineț și ne-a dus cu mașina la Fălești unde ne-a găzduit cu amabilitate doamna Nina o seară.

Urcând treptele, văzând semeața construcție cum se profilează, mi-am amintit de Alsacia studenției mele și de lanțul munților Vosges cu cetățile sale ca niște mărgele. De aceea este așa frumoasă Franța, pentru că în fiecare loc frumos lăsat de Dumnezeu se află o capelă, o cetate, un monument, sau un obelisc. Acolo oamenii au știut să împodobească, nu să sluțească, locurile frumoase. Cu greu poate natura fi înfrumusețată de mâna omului, acesta trebuie să fie sensibil și destoinic. Dacă nu e în stare, dacă e rudimentar, mai bine nu începe, că mai mult strică. Lângă Soroca, pe Nistru, omul a știut, cu sensibilitate și pricepere, să înfrumusețeze un loc și așa minunat. 

"Lumânarea Recunoștinței", aprinsă la 27 martie 2004. Acest reper din piatră reprezintă prea multele monumente de pe spațiul basarabean distruse în vicisitudinile istoriei și a fost ridicat din inițiativa scriitorului Ion Druță.

Priveliștea de la "Lumânarea Recunoștinței", spre Ucraina.

În dreapta, malul basarabean al Nistrului.

Unii și-au dorit să ajungă în cosmos, basarabenii, în frunte cu marele poet Grigore Vieru, și-au dorit cu ardoare să treacă Prutul să vadă România. Iată, eu mulți ani am visat să văd Nistrul, fluviul nostru de hotar la est, iar Caravana 5 Soroca mi-a îndeplinit acest vis.

Caravana 5 Trai mai bun - Soroca, fericită, chiar dacă era ultima zi a poveștii.

La "Lumânarea Recunoștinței" cu Irina, Mihaela și Vlad, oamenii cu care am petrecut cele mai frumoase momente în caravană. Mi-au lipsit, Irina și Vlad, în ultima caravană, dar sper că vor rămâne dedicați unionismului și că ne vom revedea cu regularitate. 

Cea mai mare și una dintre cele mai frumoase răstigniri din piatră de Cosăuți se află la "Lumânarea Recunoștinței".

Ultimele sate vizitate în drum spre Chișinău au fost Chietrosu, Țarigrad și Sofia (iată ce sate cu nume imperial are Basarabia). În imagine, o casă datată din 1937, de pe vremea României Mari. Alte case datate, cum se obișnuiește la noi, nu am mai văzut, sau ele există și nu le-am observat.

Casele erau deosebit de frumoase, cu ferestrele lor cu partiții, tencuiala verde sau albastră, gardurile de uluci. Îmi părea rău că se termină și eram încă odihnit, pregătit să o iau de la capăt. Un singur gând mă descumpănea un pic: perspectiva a încă 5 zile cu meniu mai ales cu "pătlăgele", vorba lui Mihăiță, și "paștet", vorba Irinei. "M-am săturat de pătlăgele, tu nu-nțelegi?", făcea Mihăiță, și ne puneam toți pe râs. "Paștetul" avea să fie vedetă în Caravana 6, după cum vom vedea.

Ultimele cadre. În centrul raional Drochia am împărțit pliante cu Irina, iar în Țarigrad am băut o bere la o terasă unionistă cu Vlad și Mihai din București.

Servicii complete în Țarigrad.

Altă căsuță faină în Țarigrad, sat prosper, cu terase, sală de nunți și centru cultural măricel.

Țarigrad se numea în perioada comunistă "Glavan", după numele eroului sovietic Boris Glavan, membru al organizației paramilitare "Garda tânără". A luptat în tabăra opusă românilor și a murit în orașul Krasnodon, din recent faimoasa regiune ucraineană separatistă Luhansk. Faptele lui au fost amplificate de propaganda sovietică și pentru el au fost ridicate multe monumente. Unii încă îl glorifică pe Glavan - fiecare cu eroii lui, până la urmă. Uneori, acțiunile lor sunt recuperate pentru o propagandă de care ei sunt străini.
Monumentul de granit se află vizavi de primărie. Estetic îmi place cum figura umană încătușată iese parcă din piatră.

Din nou o fântână decorată, în Țarigrad.

Casă de sătean înstărit din Țarigrad, cu ceramică tricoloră. 
Cu tricolor am fost întâmpinați și la sosirea la Chișinău de către Dinu, Pavel și câțiva voluntari unioniști. De data aceasta, față de Caravana 4 Edineț, am ajuns odihniți și cu părere de rău a trebuit să ne luăm rămas bun. Unii dintre noi urma să ne revedem în ultima caravană, cu numărul șase, spre Orhei și Rezina.
Pentru cei care au participat, Caravana Trai Mai Bun 5 spre Soroca a fost una specială.

Mânăstirea Cheia

$
0
0
Mânăstirea Cheia este un loc pe care l-am vizitat de multe ori, practic nu a fost dată în care să vin la Cheia şi să nu intru şi la mânăstire.
În ultimii ani am văzut şi cum a fost foarte frumos restaurată şi am rămas şi peste noaptea acolo (cazare 40 de lei camera oferită persoanelor singure sau căsătorite).
În funcţie de anotimp şi de ziua săptămânii puteţi găsi mânăstirea într-o linişte monastică sau înţesată de turişti mai mult sau mai puţin civilizaţi. Mânăstirea a fost întotdeauna un popas important pe "drumul de Văleni", vechiul drum spre Braşov, înainte de deschiderea şi modernizarea drumului pe Valea Prahovei. De asemenea, constituia loc de popas şi de refugiu pentru românii de peste munţi în vremea stăpânirii austro-ungare, fiind astfel o punte între Transilvania şi România.
Actuala biserică datează din 1839 şi este pictată de Gheorghe Tăttărescu.

The Cheia Monastery

I have visited the Cheia monastery many times. Each time I was in the Cheia resort, I also visited the monastery.
These last years I saw it under restoration works and I even spent a night there (40 lei for one room, for single people or married couples only).
Depending on the season and the day of the week, you can find the monastery in deep silence or filled with tourists, sometimes loud. The monastery was always a roadside stop on the old road leading to Brașov (the Văleni road). It also served as relay and refuge for Transylvanian Romanians in the times of the Austro-Hungarian Empire, a bridge between them and Romania.
The church we can see today was built in 1839 and painted by the famous Romanian neoclassic painter Gheorghe Tăttărescu.

Poarta principală spre domeniul mânăstirii cu aleea de brazi. / The main gate to the monastery grounds, with an alley bordered by pine trees.

Turnul clopotniţă în renovare în 2010. / The belltower under restoration works in 2010. 

Turnul clopotniţă renovat. / The belltower as it looks today. 

biserica mânăstirii / the monastery church

în 2010 încă se făceau reparaţii la chilii / in 2010 the cells were still in repairs

şirul de chilii şi camere de oaspeţi / the cell row and also guest rooms

Un tei superb străjuieşte mânăstirea. / A superb linden tree is found right next to the church.

bolniţa / the smaller church used in winter

stăreţia / the priory

una dintre clădirile cele mai vechi, construită în 1844/ one of the oldest buildings on the grounds, built in 1844

una dintre clădirile cele mai vechi, construită în 1844/ one of the oldest buildings on the grounds, built in 1844

Caravana 6 "Trai Mai Bun" Rezina

$
0
0
S-a făcut multă reclamă ultimei caravane, spre Rezina; se spunea că va fi cea mai frumoasă. De asemenea, multă lume regreta faptul că nu a apucat încă să participe la caravanele "Trai mai bun", deci toţi s-au înghesuit în ultimul tur. Deloc surprinzător, autocarul a plecat din Chişinău plin. Ultimei caravane i-am spus fără ezitare "Caravana 6 Rezina sau Marea Invazie". Dacă în Caravana 5 spre Soroca, când coboram în sate păream nişte cercetaşi veniţi în recunoaştere, acum le împânzeam, nelăsând nicio uliţă neumblată.  

"Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rosite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ", spunea Nicolae Steinhardt într-un pasaj citit în cartea "Drumul spre biserică" de Nicolae Dabija, pe care o luasem să o citesc. Mulţi basarabeni mi-au vorbit despre acest autor la Venusşi în caravane şi îmi stârniseră curiozitatea să îl descopăr. Ei bine, chiar asta simţeam că făceam noi în acele zile.
În autocar era de data aceasta şi un contingent măricel din Argeş, Giurgiu sau Bucureşti.

Prima oprire a fost satul Peresecina - cu "i" scurt, nu cu accentul pe el, cum pronunţasem eu, spre amuzamentul colegilor - unde am făcut o donaţie de carte, am curăţat zona centrală, am dat pliante şi am informat. Am fost bucuroși să mâncăm tot acolo, la restaurantul local, unde ni s-au servit plăcinte.

De data aceasta nu mai era o problemă să fim destui pentru a acoperi tot satul, dintr-un capăt în altul.
Pe drum, eu, ca de obicei, fotografiam maşini, răstigniri, case, garduri și porţi.

Cei rămaşi în centru să ajute cu logistica au avut ocazia să întâlnească şi o mireasă. Eugen şi Mihai se grăbesc să îndeplinească ritualurile obişnuite, care se găsesc şi la noi.

Colecţia mea de fotografii cu camioane sovietice se îmbogăţea la fiecare sat.

Predomină albastrul, verdele sau uneori acest gen de kaki.

Eu glumeam că prima zi de caravană este de obicei ziua în care suntem poftiţi la oameni în gospodărie să gustăm ceva, cum s-a întâmplat în precedentele. Furceni a fost satul nostru norocos, pentru că deşi eram foarte numeroşi, am fost poftiţi de nişte oameni de treabă să bem un pahar de vin sau de suc.


În curte era suspendat de un copac un sac de box. M-am gândit imediat la Alex: ce s-ar mai fi bucurat să fie cu noi! Când colo, nu-mi termin bine gândul şi-l văd venind pe uliţă cu încă un grup. "Nu vreau să servesc nimic, eu vreau doar la dânsul", strigă de peste gard. Nu era problemă, unde intrau zece mai intrau alţi zece, gazdele nu se supărau deloc. Deja curtea era invadată total, cu voie bună cât cuprinde; voluntarii au intrat în vorbă şi cu copiii gazdelor noastre primitoare, îndemnându-i să se înscrie în Tinerii Moldovei când vor creşte un pic mai mari.   

În timp ce noi eram primiţi în ospeţie, la şcoală se muncea de zor la vopsit, în primul rând Sergiu, ca de obicei, dar şi Anastasia.

Prin sat erau de admirat aceste case foarte frumoase cu prispă şi stâlpi văruiţi. Sunt tipice zonei Orheiului, în care ne aflam în acea zi.

Din când în când, după colindat prin mai multe sate, ne trăgeam un pic sufletul la umbră.

O scurtă așteptare. În fotografie: Marius, Mariana, Ilie, Corina, Alexandru, Vica, Ion, Simon şi Eugen. Nu se vede în poză Mihai, care era undeva în spate şi alerga spre autocarul care plecase fără el. :)

Primele două seri am poposit în tabăra de vacanţă "Mioriţa", că tot vorbeam în Caravana 4 spre Edineţ cum nu trebuie noi să avem un comportament mioritic, fatalist, pasiv...totuşi, la tabăra "Mioriţa" ne-am cazat! :)
Era totul fain şi frumos acolo, însă prize aveam doar afară, iar eu care eram "dependent de net", cum spuneau George, Mihăiţă şi Mihai, dar care de asemenea aveam de scris jurnalul de caravană (zilele 26-30), timp în care am fost un pic deranjat de ţânţari şi de alte lighioane.
Seara ne-am întins la poveşti. Capacitatea căsuţelor s-a adeverit a fi mult mai mare decât părea la prima vedere, pentru că la un moment dat ne-am strâns aproape toți într-un singură! 

A doua zi de dimineaţă tabăra arăta cam aşa. Ziua se anunţa superbă.

În primul rând am trecut prin Orhei, unde în piaţa centrală se află statuia domnitorului Vasile Lupu, opera sculptorului român Oscar Han, realizată în anul 1937. M-am bucurat să văd la loc de cinste în mijlocul frumuşelului oraş Orhei o mărturie a României Mari. Lumina fiind groaznică pentru a fotografia statuia din faţă, am aşteptat prilejul serii pentru a reveni în oraş.

Următoarea destinaţie a fost satul Vîşcăuţi, pe Nistru. Dacă la Vertiujeni, lângă Soroca, am atins pentru prima dată fluviul, la Vîşcăuţi am avut ocazia să mă scald pentru prima dată în el, un vis mai vechi de-al meu, acum împlinit.
Ne-am strâns pe malul râului Cătălina, Alexandru, Anastasia, Doina, Elena, Vasile, Vlad, Sergiu, Simon, Vitalie şi Alina. 

Eu în valurile Nistrului, la momentul în care nu-mi dădusem încă seama că tinerii unioniști împrumutaseră o lotcă şi plecaseră la plimbare. La propriu, au dat o mică tură cu barca unui sătean! Proprietarul nu s-a supărat, ba chiar a fost un pic amuzat să vadă că am invadat malul şi întrebam de locuri de scăldat.
.
Lucia şi Alina: Lucia este poetă, Alina este economistă, dar se împacă foarte bine împreună. 
De fapt nu eu am făcut fotografia asta, pentru că în afară de lotcă, fusese împrumutat şi aparatul meu vreo 3 minute, cât am intrat în apă, timp în care fetele şi-au făcut vreo 20 de poze. :) 

După ce au restituit lotca, băieţii au găsit pontonul pentru sărituri. A urmat un concurs de sărituri stil şurub sau bombă. Din fericire nu au fost incidente, dar erau să fie, că unul dintre băieți a descoperit, când își lua elan, că puntea alunecă. Eu de pe marginea punții unde m-am ghemuit să nu mă răstoarne le tot strigam: "Băi, vedeți că alunecă, aveți grijă cum săriți!". Știam din experiență, pentru că pe o astfel de punte era să-mi sparg genunchiul în Turcia, demult, într-o tabără de olimpiadă de limbi străine. Am și acum semnul de la tăietură, deci nu e de joacă.

Fetele au jurizat competiția de sărituri, dar nu ne-au comunicat şi nouă rezultatul.

Între timp, pe malul fluviului se odihnea o Lada.

Această marcă este foarte apreciată şi răspândită în Basarabia, fiind un vehicul multifuncţional, după cum se vede. :)

Tot în Vîşcăuţi am admirat din nou porţi şi ferestre frumos pictate.

Iar în fundul curţii: un garaj decorat cu Sânziene tricolore. Românul s-a născut poet și artist și simte nevoia să-și înfrumusețeze obiectele banale din gospodărie.

Am plecat încântat de pe malul Nistrului. Încântarea avea să-mi sporească la următorul obiectiv turistic: Mânăstirea Curchi! În imagine, o superbă răstignire, inclusiv cu modelul tradiţional românesc al funiei, pe soclu, simbol al trecerii timpului, al infinitului şi al aspiraţiilor înalte, model aproape identic cu unele mai mici văzute la Cosăuți și Vertiujeni în caravana Soroca. 

Mânăstirea Curchi a fost construită la începutul secolului 19 în stil neoclasic rusesc, DAR în perioada interbelică ansamblul a fost îmbogăţit cu numeroase construcţii în stil neoromânesc, printre care poarta cu turn, stăreţia, chiliile şi aghiasmatarul. În perioada comunistă mânăstirea a avut mult de suferit, fiind închisă şi transformată în spital, iar o parte dintre clădiri avariate sau distruse. În prezent se reface și se reconstruieşte ceea ce s-a pierdut sub vitregiile regimului totalitar.

Una dintre clădirile mânăstirii ridicată în stil neoromânesc.

Biserica principală este absolut măreaţă, o minunăţie pe care eu am comparat-o cu Abaţia Melk din Austria. Stilul neoclasic în care este construită biserica din Curchi are şi influenţe baroce, că altfel nu ar fi trebuit să fac vreo paralelă cu Melk, dar asta mi-a venit în minte pe moment. Pe deasupra, la Melk nu am ajuns încă!

Frumuseţea bisericii şi cerul senin ne invitau să tragem cadre din toate unghiurile.

Timpul era insuficient pentru a observa toate detaliile şi pentru a ne bucura de toate frumuseţile de la Mânăstirea Curchi.

Aşadar ne-am grăbit cu toţii să facem poze, cu mânăstirea şi cu tricolorul, ca întotdeauna: Sorin, Magdalena, Gicu, Emilia, Viorel, Oxana, Marius, Olga, Mihai şi Eduard. 

Diana şi Olga, fetele pe care s-a putut conta foarte mult în Caravanele Trai Mai Bun (cu 4 și respectiv 3 caravane la activ fiecare) şi în general în Tinerii Moldovei.
  
Înainte de plecare, un ultim cadru la aghiasmatarul construit în stil neoromânesc în perioada interbelică.

Următoarea destinaţie a fost Muzeul "Vatra Strămoşească" din Vatici, într-o frumoasă casă de tipul cărora am văzut, dar mai mare un pic. Practic, muzeul este o gospodărie ţărănească. Ne-am răcorit la umbra copacilor din curte şi am vizitat pe rând căsuţa. Observaţi în stânga casei un copac cu oale aninate: e la fel şi în Maramureş. Ciudat, nu? Dar descălecatul Moldovei din Maramureş s-a făcut, poate aici e legătura.

La noi, ca şi la basarabeni, se purtau aceste fotografii de absolvire. Şi eu am crescut cu astfel de fotografii în casa bunicilor. Mândria era cu atât mai mare cu cât deseori era vorba despre prima generaţie cu bacalaureat! 

La muzeu am fost poftiţi la masă. Am mâncat în beciul uneia dintre case. Atmosfera era total medievală: beciul, băncile lungi, haiduceşti, mesele încărcate cu merinde: brânză, roşii, răcituri, plăcinte. În 10 minute nu mai găseai nicio fărâmitură, şi pâinea fusese mâncată! Tineri şi flămânzi, voluntarii unionişti. Atâta colindat satele dă poftă de mâncare, vă garantez! 

Înainte de a ne întoarce la Orhei, am mai trecut prin sate cu donaţii de carte. În această bibliotecă, dintr-un sat al cărui nume din păcate l-am uitat, am găsit şi cartea "Stăpânul Inelelor", ce-i drept în română, nu în engleză, precum şi multă literatură română din colecţia "Adevărul".

În acelaşi sat, monumentul ostaşului sovietic parcă face salutul nazist...

Şi am revenit la Orhei, la ora magică, acea perioadă de apus când totul se îmbracă în culori calde. Statuia lui Vasile Lupu ne aştepta la locul ei, semeaţă, cu inscripţia - "Cel ce vicleneşte moşia neamului, mai rău decât ucigaşii să se certe" - săpată pe soclu.

Multă lume făcea poze la statuie la acel moment, dar am furat noi tot cadrul. Cum spuneam: Caravana 6 Rezina - Marea Invazie :) . Eu unul pur şi simplu nu mă mai săturam să privesc spectacolul soarelui pe bronzul lui Han, dar trebuia să ne grăbim să vizităm Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei.

Duminică, la nouă seara, muzeul era deschis în mod excepţional pentru noi, prin amabilitatea şi dăruirea domnului muzeograf Vasile Cocarcea! Domnia sa a prezentat voluntarilor unionişti colecţia din frumoasa vilă interbelică ridicată în stil neoromânesc.

Astfel am aflat legătura între Orhei şi domnitorul Vasile Lupu: oraşul era capitala de vară a Moldovei pe vremea voievodului, astfel a devenit o figură emblematică pentru regiune până azi și i s-a dedicat frumosul monument interbelic în piaţa centrală, din fericire cruţat de istorie.

Și despre istorie am vorbit: bombe, avioane, care s-au abătut peste România Mare din două direcţii. Astfel, preciza domnul Cocarcea celor care eventual nu ştiu, al Doilea Război Mondial a început în Europa în septembrie 1939 prin agresiunea concomitentă nazistă şi sovietică împotriva Poloniei, nu pe 22 iunie 1941. "Marele război patriotic pentru eliberarea patriei" este tendenţios denumit: sunt popoare a căror patrie a fost cu de-a sila "eliberată", mai degrabă ocupată, precum țările baltice, o parte din Finlanda și Român. 

Mici comori aflate în muzeu: ediţie de ziar din 10 noiembrie 1918 când România reintra în Primul Război Mondial pentru a realiza unitatea naţioanlă. Dacă pentru majoritatea ţărilor Primul Război Mondial a fost în perioada 1914-1918, pentru români acesta a durat între 1916-1919, fiind luate în calcul şi campaniile din Ungaria şi de pe Nistru împotriva bolşevicilor care vroiau să ne încercuiască.
La despărţire domnul Cocarcea ne-a împărtăşit crezul domniei sale: "Stataliştii, să ştiţi şi voi, sunt separatişti. Ei sunt separatişti faţă de ţara mamă - România. Basarabia a fost şi trebuie să revină României, să fim o singură ţară, unită". 

A treia zi am pornit pe urmele lui Vasile Şoimaru, pe Răut. Orheiul Vechi, Meteora Basarabiei, este unul dintre cele mai frumoase și mai cunoscute locuri dintre Prut și Nistru. 

"Bunicii noștri sunt strănepoții acelor oameni", scria Mihail Sadoveanu în încheierea Neamului Șoimăreștilor. Da, chiar și cei născuți în Ardeal sau la București, avem bunei în Basarabia, cel puțin în spirit, acel spirit luptător pentru libertate și unitate.

Drumul spre biserica de la Orheiul Vechi a durat mult, pentru că din zece în zece metri ne opream să facem poze peisajului. 

Pe coama dealurilor de la Orheiul Vechi poți simți cum este zborul păsărilor. Este suficient să te apropii de margine și să îți întinzi brațele. 

Când am ajuns la bisericuță era slujbă, așa că nu am deranjat. Este o bisericuță micuță, dar frumoasă, cum obișnuim să facem pe la noi.

Cu Diana, Ilie, Sorin și Magdalena la o mică ședință foto.

Crucea de la Orheiul Vechi, un loc aparte.

Mai în vale se află un magazin cu mâncare și tot felul de prostioare. Din păcate este sursa gunoaielor de pe poteca spre biserică, pentru că oamenii necivilizați și insensibili la un loc așa frumos cumpără ciocolată, înghețată sau suc și aruncă ambalajul pe potecă... Noi am strâns în urma lor tot ce era vizibil, pentru a da un altfel de exemplu.

După vizita la Orheiul Vechi am început ziua de voluntariat cu satul Brînzenii Noi, care se poate lăuda cu aceste frumoase porți de gospodărie.

În acest sat, povestind cu o bătrână, am aflat că pensia de invaliditate este de câteva sute de lei moldovenești, adică 50 de RON... Greu, extrem de greu. Și pensia obișnuită e pe la 700-800 de lei moldovenești, adică 200 de RON.  

Tot Brînzenii Noi este unul dintre satele care au ridicat un monument în amintirea victimelor deportărilor staliniste.

Cu toate acestea, în sate rămân și monumentele pentru cel de-al Doilea Război Mondial, sub forma soldatului sovietic, aici într-o înfățișare clasică, în Cotiujenii Mari.

Vremea era caniculară. Erau departe ploile din Caravana de la Soroca! La amiaz ne-am tras la umbra unei pădurici de pe malul unui iaz și am servit prânzul: pâine cu paștet și harbuz la desert. Îmi lipseau cârnații sau crenvuștii cu care ne obișnuise Sabin în caravana de la Edineț. De băut alternam între apa de la fântâni sau de cumpărat. Era marca "Gura Căinarului" cu sloganul neaoș: "apa neamului".
Pe urmă, cei care am dorit ne-am și scăldat, și tare bine ne-a făcut. 

Mai pe seară eram în Olișcani, unde Mariana, Corina, Diana și Vica au intrat în vorbă cu oamenii și cu copiii din sat. Grupul de voluntari din Căușeni și Ștefan Vodă au fost printre cei mai activi din caravană.

Dar întotdeauna e un pic de timp și pentru joacă, după cum o demonstrează Alex, Vica, Mariana și Sergiu. În afară de Alex, cu restul grupului nu mă prea știam, și cam insistau să-mi spună cu "dumneavoastră". Mi-a luat vreo 3 zile, dar am reușit să-i dezvăț. :)

tractor vechi în Olișcani

Ultima localitate vizitată de noi a fost Glinjeni, înainte să ne cazăm în orașul Șoldănești. În seara aceea am stat la cămin. Am ajuns pe beznă și abia ne orientam între diferitele corpuri în care eram cazați. Ne-am strâns până la urmă în curte și în camere la povești, sau la bancuri cu Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân.
Mie îmi era încă foame. Îl întreb pe Gicu: "Mai e mâncare?""Mai este", îmi răspunde. "Ce?""Păi mai sunt biscuiți... kwas (o băutură nonalcoolică)... apă..." Am izbucnit în râs: până aici! Dacă și apa se pune la mâncare... e clar, e urătă treaba. :)
Dar chiar dacă uneori mi-a fost foame, sau nu știam ce să mai cumpăr de la magazin, neperisabil și transportabil, să mai variez meniul, mă simțeam extraordinar în caravană.

A patra zi a început cu vizita mânăstirii Saharna. Când am auzit că vom vizita una dintre cele mai vestite mânăstiri din Basarabia am fost foarte încântat. În sat, acest panou dorește să descurajeze blocarea rondului de circulație de către turiștii sosiți cu autocarul.

Tinerii Moldovei la intrarea în mânăstirea Saharna.

Pe această troiță este cioplită inscripția "Eroilor ardeleni morți în războiu sfânt". Nu știu de când datează troița și de unde provine, dar este interesant că este scris cu "â" din "a", nu din "i".

În spatele mânăstirii este o punte ce duce spre un izvor și spre o cascadă. La izvor este și un bazin unde foarte mulți băieți au făcut baie, dar apa era gheață, deci am preferat să  sar experiența.

În drum spre cascadă cu Dinu, Alina, Magdalena și Sorin.

Și iat-o! Cascada de la Saharna, mai frumoasă decât m-aș fi așteptat vreodată! Ne-am aliniat la poză, iar Vasile a ajuns și pe sus, la căderea cascadei. Pe urmă eu a trebuit să mai aștept 10 minute să prind locul absolut gol, să trag și eu un cadru, pentru că două fete care nu erau din grupul nostru nu conteneau din a-și face poze.

Din cauza asta și pentru că am zăbovit la pangarul mânăstirii nu am mai apucat să urc la capela de pe stâncile Saharnei. Nu-i nimic, am avut ocazia să-i aud și să-i fotografiez pe voluntari de jos.

Sorin, Ion, Vasile (celălalt), Gicu și Doina pe stâncile de la Saharna. Uralele "Basarabia e România" au răsunat pe toată valea Nistrului!

Mânăstirea Saharna văzută de sus, de la capela de pe stânci.

În vale am așteptat să se strângă lumea. Era deja penultima zi, nu ne prea convenea că se termină extraordinara aventură. Simțeam că nu am făcut tot ce vroiam să fac, sau să vorbesc cu toți cu care doream și că nu voi mai avea ocazia după.
Aici sunt în poză cu Dinu, președintele Tinerilor Moldovei. După ce a muncit cinci caravane la aspectele logistice, mai ales găsirea cazărilor, Dinu ni s-a alăturat pentru ultima caravană. Astfel l-am cunoscut mai bine și mi-am dat seama că faptul că e un tip serios și bine organizat nu-l împiedică să fie și foarte de gașcă.

Aici cu Mihai, unul dintre coordonatorii caravanelor, dintre foarte puținii care au făcut performanța de a merge în toate. Dacă într-o primă fază am comunicat mai greu, până la finalul caravanelor, adică pe la poza asta, ajunsesem să vorbim mult, tot felul de chestii și cred că am ajuns să ne apreciem, deși suntem diferiți ca experiență și fire.

Același lucru este valabil și cu Mihăiță, celălalt coordonator, cu care deja vorbeam mult la finalul caravanei 4 și mai ales în caravana 5.

Aici eram în Rezina, un oraș măricel și care pare frumos. Din el nu am văzut decât niște alei pietonale umbroase ce duceau spre piață, de unde am cumpărat piersici și vin de țară. Mihai îmi spunea că numele orașului vine din rusă și înseamnă ceva cleios. I-am răspuns că și în rusă vine de fapt din termenul francez "résine"și înseamnă rășină! O fi rusa o limbă bogată, dar și la ei sunt împrumuturi de peste tot, nu mai e limba "pură" de pe vremea lui Ivan cel Groaznic! Deci nu e cazul să se fudulească, au și ei neologisme din greu. Oricum, de la bun început mi se păruse ciudat numele acestui oraș, adică neconform cu denumirile cu care m-am obișnuit, și iată acum am aflat și de ce.

A urmat încă o zi de expediții prin satele Basarabiei, unde diversitatea și masivitatea utilajelor nu încetează să mă uimească.

casa de cultură...

... și alimentara din Miclești

La alimentară am rugat-o pe vânzătoare să-mi permită să-i fotografiez cântarul, model 1972, încă foarte răspândit în Basarabia. La noi nu am mai văzut așa ceva de prin anul 2000. Lângă cântar se afla chiar și un abac, pe care doamna mi-a explicat că socotește cel mai ușor. Am avut și noi la școala primară abac uriaș, dar nu-mi amintesc să-l fi folosit prea mult.

Un scurt moment de odihnă la popas, cu Mariana și Vica.

Aici pe ulițele înstăritului sat Pașcani, cu Natalia, Corina, Marius, Adriana, Gicu, Vica, Alexandru, Mariana, Diana și Sorin. 
Reacțiile oamenilor în satele prin care am trecut au fost în general pozitive. Mulți ne-au răspuns entuziast când îi întrebam de unire: "Cu două mâini vrem!". Alteori se întâmpla să primim răspunsuri mai seci, de pildă în alt sat, la întrebarea "Cum vedeţi dumneavoastră un trai mai bun?" răspunsul a venit în puţine cuvinte: "Cu bani!".


"Nu sunt nici doină, nici poem;
Visez și cred, greșesc, mă tem..."
Poeta noastră Lucia surprinsă scriind această poezie, sau poate alta.

S-a inventat o nouă probă: scrisul cu strușcă (rumeguș). Prezenta realizare este opera Emiliei, Elenei, Cătălinei, Alinei, Silviei, lui Vasile (celălalt) și Anastasiei.

Vasile (din caravana Soroca) a găsit acest ciudat anunț pe o poartă.

În ultima seară am ajuns la Hîrtopul Mare, în raionul Criuleni, unde am și dormit, la grădiniță. Când am ajuns, pe culoarele grădiniței se reversau miresmele divine ale unei ciorbe de pui. Ne-am așezat cu toții la masă iar senzația unei prime ciorbe după vreo 10 zile (de la Vertiujeni), sau și mai mult în cazul altora, este imposibil de descris. Aveam de mulțumit domnului primar al comunei și voluntarilor unioniști Ion și Vlad pentru frumoasa primire pe care ne-au făcut-o într-un sat care simte românește și care a demonstrat-o din plin la recensământ. 

Ion a fost gazda noastră în acea seară. După ce am servit cina, pe-nserat, am pornit să vedem "Satul moldovenesc", atracția turistică locală. Este un iaz frumos amenajat, cu căsuțe, restaurant și o clopotniță unde se organiează festivaluri ale clopotarilor. Drumul până acolo a durat o oră prin câmp, noaptea. Dacă ne lăsa Ion acolo, nu ne mai găseam calea! Odată ajunși acolo fetele au făcut turul complexului turistic iar băieții o baie nocturnă în iaz. Drumul înapoi a durat tot o oră, ghidați de luminile satului - un adevărat tur de forță după 4 zile în caravană!

Reveniți în tabără, ne-am pregătit de... discotecă. Aceasta este discoteca satului, pe care am ocupat-o integral și exclusivist. După o scurtă încălzire pe postul TV muzical, am trecut la nivelul superior - la propriu, adică la etaj - iar timp de vreo două ore distracția a fost în toi. Din păcate am avut un DJ care avea o plăcere sadică de a tăia și de a felia melodiile când îți era lumea mai dragă, de ne venea tuturor să-l aruncăm pe geam. 
La un moment dat Dinu a dat stingerea (am senzația că Dinu e cam certat cu noțiunea de discotecă :D ), dar noi tot nu aveam chef de culcare, așa că a mai fost ceva gălăgie la grădiniță, până spre răsărit.

Pentru o caravană așa mare, grădinița s-a adeverit neîncăpătoare, așa că băieții au dormit în autocar, lăsând fetelor locurile bune de dormit de la grupa mixtă "strugurașii". :) 

A doua zi dimineață am făcut o scurtă vizită la primărie unde am dialogat un pic mai mult cu domnul primar, având în vedere că în seara precedentă eram cu nasul în ciorbă.
Mariana și Elena erau foarte atente la ce se vorbea, după cum se vede.
"Cum s-a primit?", mă întreba Elena de fiecare dată când o prindeam într-o fotografie (cu sensul de "cum a ieșit poza?")

Pe urmă cu Ion am vizitat câteva locuri reprezentative din sat: brutăria și liceul. Din nou expresii neaoșe precum "ungherașul sportiv"...

... și proverbe cu luare-aminte.

Prin sat am mai putut admira câteva exemplare de porți frumos realizate.

Și chiar o fântână din cele cu acoperișul din tablă frumos decorat.

Un ultim strat de vopsea pe băncuțele grădiniței și am plecat din Hîrtopul Mare. Spre Chișinău am mai oprit doar o dată, pentru că era extrem de cald și la fel ca în caravana 4 Edineț eram foarte obosiți. 


O mașină mai cu moț văzută pe ulițele satelor. 
Când am ajuns la Chișinău în centru, am avut un șoc. Mă uitam în gol spre o parcare când am realizat că priveam spre un parc auto foarte luxos: berline, jeepuri... Ce diferență mare față de mașinile văzute prin sate!
În Chișinău, împreună cu Dinu, ne-am întâlnit cu Natalia (din caravana 4) și cu Lena. Am luat masa la Gălbenuș - o adevărată desfătare a simțurilor. Suc natural de portocale, crab cu smântână și o bucată serioasă de friptură cu cartofi prăjiți au fost semnalul că am pus cruce pe "paștet" pentru o bună bucată de vreme. De fapt intenționez să nu mă mai ating de vreo conservă tot restul anului! Dar îmi voi aminti deosebită bucurie și nostalgie de caravanele Trai mai bun!
Mulți vor regreta faptul că nu au participat la măcar o ediție a caravanelor Trai mai bun. Celor care ar fi putut veni dar au ales să stea acasă, nu le pot transmite decât vorba înțeleaptă a lui Ștefan Marinescu de la blogul "Călător cu tricolor": "N-am auzit vreun călător c-a regretat vreodată o plecare. Am auzit, în schimb, regretele celor care au rămas. Călătorește și vei crește!"

Venise momentul de rămas bun. În autogara de la Chișinău, nimeni nu avea chef să plece. O ultimă fotografie cu Marius, Dinu, Sorin și prietena, Lena, Eduard și Eugen, ultimele glume, ultimele regionalisme și bancuri împărțite. 
Pentru mulți dintre noi, caravanele Trai mai bun au fost aventura vieții, amintiri ce vor rămâne pururi dragi. Celor veniți din România - mie în orice caz - ne-au deschis ochii spre o anumită Basarabie, cea eternă și simplă, de la sat. Mai mult ca oricând, vreau să tocim podurile de peste Prut, într-un du-te-vino neîncetat, să ne cunoaștem, să facem lucruri și mai mari împreună, să facem unirea în fapt până vom reuși să desființăm granița și de drept.
O jumătate de oră am stat de vorbă cu Eduard, despre impresii și lecții de viață învățate după vârsta de 30 de ani, cu promisiunea de a ne revedea în Giurgiu, pe urmă am dormit tun. M-a trezit vama, bineînțeles, un alt motiv să fie desființată. 
La ora 6 dimineața eram din nou la București, în piața Romană. Tocmai îmi defilaseră prin fața ochilor maiestuoasele vile de pe bulevardul Lascăr Catargiu, iar pe șoseaua umedă prospăt curățată de cisternele de la salubritate, mașinile, în goana lor, făceau un zgomot puternic și nefamiliar. Ce peisaj diferit, orașul meu, față de tot ce am trăit în ultimele două săptămâni în Basarabia! Părea gălăgios și agitat chiar și ora 6 dimineața! 
Și totuși Bucureștiul este orașul meu, este gigant, frumos, măreț, cuprinzând atâtea realizări artistice și culturale ale neamului românesc! Îl iubesc așa cum e, cu ritmul lui alert, dar și cu multele sale colțuri liniștite. 
Însă am realizat că trebuie să păstrez în suflet ceva din simplitatea descoperită în satele din Basarabia, acea lume "simplă, rudimentară", cum o denumea Dumitru Matcovschi, a ulițelor prăfuite, cu bolți de nuci și porți de tablă albastră. Trebuie păstrată, cât mai mult timp. Acea simplitate echilibrează și aduce cu picioarele pe pământ și este izvor nesecat de dorință pentru înfăptuirea unirii, pentru a aduce Basarabia acasă! 

Mulțumesc lui Ion Dranicer, Sergiu Muștuc și Vasile Tuluc pentru fotografiile utilizate.

Universitatea de Vară Izvoru Mureșului, ediția a XII-a

$
0
0
Nu era prevăzut să mă întorc anul acesta la Izvoru Mureșului să particip la Universitatea de Vară pentru Românii de Pretutindeni, a 12-a ediție, după ce am fost și anul trecut, dar, cum se spune în filme, mi s-a făcut o ofertă pe care nu o puteam refuza: aceea de a revedea prieteni dragi întâlniți în Caravanele "Trai mai bun". Așadar, am încărcat mașina până la plafon - mai că era nevoie să o demontăm - și am pornit cinci oameni din București. La fața locului urma să ne întâlnim cu unioniști din mai multe județe și din Basarabia.


Casa noastră pentru următoarele 5 zile urma să fie din nou Complexul Sportiv Național Izvoru Mureșului.
Întâlnirea cu ceilalți militanți unioniști a fost plină de bucurie, mai ales că printre ei se aflau Diana, Irina, Natalia și Emilia, pe care le știam din Caravanele "Trai mai bun". La finalul caravanelor, glumeam toți și visam la o a 7-a caravană, pentru că pur și simplu ne părea rău că se terminaseră. Iată că pentru câțiva dintre noi fericitul eveniment, ca o mini-caravană, un epilog, a putut avea loc, în Harghita. 


vedere din balcoanele complexului sportiv, unul dintre locurile noastre de taifas la ceas de seară



A doua zi, luni, Universitatea de Vară a fost deschisă la Mânăstirea Izvoru Mureșului, frumoasă ca întotdeauna, unde s-a oficiat o scurtă slujbă.


Poză de grup cu întreaga adunare, în frunte cu Înaltpreasfințitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei.


Și poză de grup doar cu noi, militanții unioniști.


După slujbă, participanții au vizitat atelierul de icoane al mânăstirii, din care au ieșit deja numeroase iconostase complete, unele destinate bisericilor românești din afara granițelor. Aici avem un exemplu de icoane realiate în atelier.


 Aici, exemplul schiței pe baza căreia se va picta o icoană. Multă muncă și rugăciune sunt necesare pentru această realizare.


Cu Sabin, Diana și Alin. Nu puteam rezista tentației de a face poză în această ipostază unanimă.


Pe drumul de întoarcere de la mânăstire, cu Sabin, Irina și Natalia. Lui Sabin am de mulțumit pentru pozele frumoase făcute - cele care-i poartă semnătura.


Ziua a continuat, ca și anul trecut, cu intervențiile invitațiilor: personalități politice din România și fruntași ai diasporei din jurul granițelor.

După prima conferință, militanții unioniști au împărțit panglici tricolore participanților.


Mai mult decât atât: a doua zi era prevăzut un eveniment major - desfășurarea unui drapel de 150 de metri. Pentru acesta, a trebuit mai întâi tăiat în două tricolorul de 300 de metri desfășurat deja anul trecut la Alba Iulia și la Chișinău. Fiind bine organizați din fire, cum suntem noi românii, ne-a prins noaptea cu această operațiune migăloasă, realizată pe un teren de fotbal al complexului sportiv. :)
A doua zi, însă, desfășurarea drapelului a avut loc fără probleme.


La reușita evenimentului au contribuit toți participanții la Universitatea de Vară. Sus pe deal, aveam impresia că tricolorul putea fi văzut de la Gheorgheni la Miercurea Ciuc!


A treia zi, miercuri, a fost rândul tinerilor să anime dezbaterile. Aici eram dis de dimineață, când am insistat să facem această poză cu aproape toată lumea: Sabin, George, Ruxandra, Lena, Diana, Adrian, Natalia, Alexandru, Emilia și Irina. Mie mi-era ciudă că în ziua precedentă veniserăm toți îmbrăcați cu tricouri unioniste de aproape toate modelele, erau foarte de efect, dar nu am găsit răgaz să facem o poză.


Dimineața aceea am creat un forum de idei, de istorisiri despre ce a însemnat mișcarea unionistă pe malurile Prutului în ultimii ani, despre ce planuri avem pe viitor. Alexandru, din Cernăuți, a vorbit despre românii din Bucovina, despre școlile românești și despre păstrarea limbii și culturii române. Florin a vorbit despre regiunea sa natală, Mureș, la fel și Doriana, despre Toplița.


Cu Adi, care de puțin timp printre noi a organizat deja acțiuni culturale românești de impact și a obținut și donații de carte. El a plecat de la Izvoru Mureșului după două zile, și cum o vreme va fi departe de noi, la studii, am ținut să facem o poză.


Îmbinând utilul cu plăcutul, după dezbaterea de miercuri am plecat cu Sabin, Emilia, Marcela și cele două Irine la Lacul Roșu și la Cheile Bicazului. Da, în Peugeot-ul 206. :) Atenție la serpentine!


Față de anul trecut, am regăsit un Lac Roșu cu vreme mult mai bună, care ne-a îmbiat la o plimbare cu barca. E 25 de lei jumătatea de oră, exagerat, dar prea aveam chef deci am plătit supraprețul.


A meritat, pentru că de pe lac, priveliștea era și mai frumoasă decât de pe țărm!


Nu prea era loc de manevră, era plin de bărci, totuși am făcut câteva linii drepte cât de repede puteam vâsli. Trebuiau ocoliți și buștenii scufundați.


La revenirea la țărm, am fost felicitați de o familie aflată în vacanță, care a fost încântată să ne-audă strigând, pe luciul apei: "Doar o țară am și asta o iubesc: Basarabia pământ românesc!"și "Trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească!" Asta ne-a înseninat, mai ales că mai devreme am avut neplăcerea de a ne intersecta cu niște "separatiști" cam teribiliști, care se bucurau de vacanță în Carpați...


Au urmat Cheile Bicazului, un loc special pentru mine, cum spuneam după vizita de anul trecut. De data aceasta, vremea a fost mult mai cooperantă, iar soarele, la asfințit, arunca pe stânci culori aurii.

Trecătorile săpate în stâncă mă impresionează la fiecare vizită. Am zăbovit un pic și pe la bâlciuri, de unde ezitam să-mi cumpăr un magnet ca amintire: "Am acoperit deja toată ușa de la frigider," spun cu voce tare. "Atunci trebuie schimbat frigiderul,"îmi răspunde negustorul. Am cumpărat magnetul pe loc. :)


Lumina asfințitului pe vârful numit "Piatra Altarului", imaginea cu care am plecat înapoi spre tabără.

A doua zi am plecat să escaladăm Piatra Singuratică, dar expediția merită povestită separat, deci va veni în episodul următor.


În aceeași zi, după prânz, au sosit la Universitatea de Vară domnul Titus Corlățean, Ministrul Afacerilor Externe, împreună cu doamna senator Ecaterina Andronescu. S-a vorbit mult despre relația cu Ungaria și despre realitățile locale din județele Covasna și Harghita.

Cu Mădălina și Iulia, adică echipa de comunicare.


 Epilog: vineri s-a oficiat la mânăstire slujba de Sfânta Maria. De dimineață însă, de la 6, eu, George și Mădălina eram în drum spre Roșia Montană și am ratat acest superb eveniment. Nu poți fi în două locuri deodată...

Cuvintele sunt de prisos iar fotografiile lui Sabin transpun pe oricine care nu a fost prezent în atmosferă.


Toți enoriașii, inclusiv jandarmii, au participat la desfășurarea drapelului.


Arhiepiscopul Ioan Selejan al Covasnei și Harghitei a binecuvântat tricolorul și a pus să fie scris pe el: "Iubită soră Basarabie, îndrăznește! Te așteptăm, te iubim, noi cei care trăim aici în Carpați. Dumnezeu să binecuvânteze România de la Nistru pân la Tisa și de la Hotin pân la mare. Cu dor sfânt, de la frații tăi dintotdeauna!" 

La final, Universitatea de Vară Izvoru Mureșului a fost pentru noi ca o a 7-a caravană "Trai mai bun". Ne-a permis să ne strângem laolată, de pe ambele maluri ale Prutului și, împletind munca și voia bună, să punem la cale următoarele acțiuni unioniste sub genericul "Lunile Tricolorului". Toți cei care simt românește sunt așteptați la marșurile unioniste de la Chișinău, pe 14 septembrie, și de la București, pe 12 octombrie. Vor întâlni români frumoși. 

Piatra Singuratică

$
0
0
Când a ajuns la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureșului, Sabin a zis: "Suntem înconjurați de munți. Trebuie să reușim să facem măcar un traseu zilele astea. Știu eu un loc fain, unde am fost acum câțiva ani. M-a prins ploaia și am mers nuștiu câte ore pe jos, dar cu mașina ajungem repede. E Piatra Singuratică, lângă Bălan".
Suna excelent planul, așa că într-o dimineață, cu Emilia, Marcela, Irina din Bălți și Irina de la Chișinău, am pornit spre traseu. De la Izvoru Mureșului până în orășelul Bălan am făcut o jumătate de oră. Lângă biserica din centru erau marcate traseele din zonă și unul duce la Piatra Singuratică. De acolo, se merge pe un drum de asflat și apoi de pământ până la marginea orașului de unde începe efectiv traseul.

When I arrived at the Izvoru Mureșului Summer University, Sabin said: "We are surrounded by mountains. We must succeed in getting away and climbing a mountains at least once this week. I know a nice place, I went there a few years ago. It rained buckets and had to go on foot for hours, but now we have a car and we can reach it fast. It's calles the Lonely Rock, it's near Bălan".
It sounded like an excellent plan, so one morning, with Emilia, Marcela, Irina from Bălți  and Irina from Chișinău, we went for it. We reached Bălan from Izvoru Mureșului in half an hour. Near the chuch in the center of the town there is a panel with the trails that lead to the Lonely Rock and other destinations. Then there is a dirt road leading to the edge of the town, where the trail effectively begins.

Al doilea panou, la pornirea traseului, la intrarea în pădure. Eram în Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș. Pe panou distanța din Bălan la Piatra Singuratică e marcată 2 ore, iar mai departe pe vârful Hășmașul Mare, încă o oră și jumătate.

There is a second panel, at the start of the trail. We were in the Cheile Bicazului - Hășmaș National Park (Bicaz Gorge and Hășmaș Mountains). On the panel, the distance between Bălan and the Lonely Rock is marked 2 hours and then further to Hășmașul Mare peak another hour and a half.

Biodiversitatea din Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș, desemnat sit Natura 2000.
Biodiversity in Cheile Bicazului - Hășmaș National Park, a Nature 2000 site.

Am pornit urcușul. Prima parte este prin pădure și este destul de abrupt. Fetele nu prea erau obișnuite, unele dintre ele nu mai fuseseră la munte: altitudinea maximă în Republica Moldova este puțin peste 300 de metri. La un moment dat se întrebau dacă sunt astfel de urcușuri în republică, poate la Orhei sau la Saharna, opinau ele. "Nu", am tranșat eu. Am fost la Orhei și la Saharnași nu se compară: acolo e un delușor sau o stâncă pe malul Nistrului, care nu se pot compara cu Munții Carpați, unde ne aflam noi. Încă o dată reiese că unirea înseamnă muntele, înseamnă marea.

We started the climb. The first part is in the forest and it is quite steep. The girls were not so used to steep paths, some of them had never been on a mountain before. In the Republic of Moldova, the terrain climbs only as far as around 300 meters. They were discussing if there are such climbs in the republic, maybe at Orhei or Saharna, they thought. "No", I said resolutely.  I have been at Orhei and Saharna and it doesn't compare: one is a hill, the other a rock on the banks of the Dniestr, they cannot compare to the Carpathian Mountains, where we were then. Once again it is clear the the Union means mountains and sea.

După ceva efort, am ajuns la prima poieniță, de unde se vedeau valea și vârful Ecem (1707m).
After some effort, we reached the first clearing, from where we could see Ecem peak (1707m).

Marcaj bilingv pe cărare, spre alt traseu.
Bilingual sign on a path, leading to another trail.

La ieșirea din pădure, spre poiana cabanei Piatra Singurarică.
After having crossed the forest, we reached the meadow of the Lonely Rock.

Și am ajuns! Aceasta este cabana Piatra Singuratică, fără mai nimic de-ale gurii și un cabanier nu prea prietenos. În fundal, mândra stâncă numită Piatra Singuratică. Mie îmi pare că sunt mai mult care-și țin de urât, dar ăsta-i numele.

And we're there! This is the Lonely Rock cabin; unfortunately there was nothing to eat there, and the chalet worker was not very friendly. In the background, the mighty Lonely Rock. To me it looked like there were several rocks clustered together, but that's the name.

După un pâlc de copaci este o poieniță pe un delușor de unde se poate admira stânca fără a vedea și cabana.
Behind a tree grove there is a meadow on a hill from where you can admire the rock without having the chalet in your view.

Este un loc excelent pentru poze. Sabin s-a ocupat de ședințele foto individuale și de grup. :)
It was an excellent spot for pictures and Sabin  obliged and took several of us. :)

Mai departe, Sabin ne-a explicat faptul că se poate urca pe vârful Pietrei Singuratice, fiind amenajate lanțuri care permit cățărarea. De jos nu prea pare posibil, dar eu și Marcela ne încumetăm să-l urmăm. E un vers de la formația U2: "It's not  hill, it's a mountain, as you start out the climb. Do you believe me, or are you doubting..." etc. :)

Next, Sabin explained that there is a path to the summit of the Lonely Rock, with steel cables to help the climbers. It looked almost imposible to climb the rock, from where we stood, but Marcela and I dared to follow him. You know the U2 verse: "It's not  hill, it's a mountain, as you start out the climb. Do you believe me, or are you doubting..." etc. :)

Din nou urcuș, întâi pe o pantă cu grohotiș, apoi pe un horn.
We climb again, first on a side with debris, then on a chimney.

Foarte repede încep porțiunile cu lanțuri, care se continuă până în vârf.
We quickly reach the section equipped with steel cables, which go all the way to the top.

Stâncile sunt aspre iar priveliștea taie răsuflarea.
The rocks are coarse and the view breathtaking.

Totuși, urcușul nu e așa greu pe cât părea de jos: lanțurile sunt în stare excelentă și există scobituri unde se pot pune picioarele, ca pe o scară.
However, the climb is not as hard as it seems from below. The steel cables offer a very good grip and there are places on the rock where you can place your feet, like on a ladder.

 În jurul nostru stâncile se ascut: aproape am ajuns!
The rocks are getting narrower as we climb: we almost made it!

 Un alt grup coboară pe unde noi tocmai am urcat.
Another group is descending the way we came.

 Grupul, pe vârf.
Us, on top.

 De acolo venim! Expediția a meritat: în premieră am făcut un traseu cu lanțuri, ce-i drept nu prea greu, dar totuși, ceva nou. Pe deasupra, eram pentru prima dată pe munte anul acesta, vorba lui Sabin "pe munte", nu "la munte". Mi-am reamintit cât de faină e trăirea de a contempla un orizont vast de jur împrejur, cum numai la munte se poate și de plăcerea acelui efort care duce la satisfacția de a fi depășit un obstacol. A urca pe munte înseamnă și a te depăși cu fiecare traseu mai lung sau mai dificil făcut.

That's where we came from! The excursion was worth it: I climbed on steel cables for the first time in my life, even if there was not much difficulty. On top of that, I was for the first time on a mountain this year and I really missed it. I remembered how good it feels to be way up high, contemplating a vast horizon all around, admiring a view only a summit can offer. I also remembered how good it felt to put an effort to overcome an obstacle and to succeed. Climbing a mountain offers us exactly that opportunity to push back our own limits.

 Eram la 1587 de metri altitudine. Lângă noi, vârful Hășmașul Mare culmină la 1792 de metri.
We were at 1587 meters. Near us, the Hășmașul Mare peak rises to 1792 meters.

 Vârful Hășmașul Mare
Hășmașul Mare peak

Un ultim moment pe vârf, înainte de a coborî.
The last moments before climbing down.

Înapoi la baza stâncilor, grupul s-a reîntregit. Toată excursia a durat doar 6 ore, dar au fost printre cele mai bine folosite ore din anul acesta. În așa scurt timp am descoperit locuri deosebit de frumoase, mi-am reamintit cât de important este să mă țin de ceea ce mi-am promis, să urc măcar de două-trei ori pe munte în fiecare, iar nu în ultimul rând, am împărtășit experiența cu oameni faini, unii dintre ei în premieră prin propriile forțe la altitudini atât de înalte.

The group reunited at the foot of the rock. The whole trip took 6 hours, but they were some of the best used this year. In such a short time I discovered beautiful places and I remembered how important is is to keep the promise I made to myself: to climb a mountain at least two or three times a year. Te whole experience was shared with fine people, some of them for the first time by at such heights by their own means.
Viewing all 249 articles
Browse latest View live