Silistra

Am ajuns la Silistra în septembrie 2013, după o lungă perioadă în care am vrut să vizitez acest oraş. Este aproape de Bucureşti. Auzisem de la prieteni că au trecut cu bacul la Silistra în drum spre mare, dar eu tot ce ştiam despre ea este că a aparţinut câteva decenii lui Mircea cel Bătrân şi că a fost mărul discordiei între România şi Bulgaria în perioada războaielor balcanice şi după. Vroiam să văd şi eu cu ochii mei acest oraş atât de râvnit. Sosise în sfârşit momentul şi ne grăbeam, pentru că după o zi lungă şi călduroasă ne era cam foame.

Şoseaua naţională dinspre Turtucaia se arcuia graţios peste dealuri abordând oraşul dinspre sud, oferind o frumoasă panoramă până pe Dunăre. 

Am găsit foarte uşor hotelul nostru (denumit tot Silistra), mergând pe bulevardul Simeon Veliki (Simeon cel Mare) şi apoi dreapta pe strada Dobrogea. Am fost mulţumiţi de şederea de o noapte şi de micul dejun inclus la cafeneaua alăturată, e o opţiune bună pentru un conform normal şi nu prea mulţi bănuţi cheltuiţi. 

Imediat ce am lăsat bagajele, am pornit să luăm cina. Visam o terasă pe malul Dunării pentru a admira apusul peste fluviu şi am avut norocul de a găsi foarte repede un astfel de loc: teresa hotelului Drastar, lângă parcul central al oraşului (hotelul e scump, dar preţurile la mâncare sunt ok). Ce idee execelentă să ai pe malul Dunării un parc frumos şi câteva locuri unde să te poţi relaxa! Cred că orice oraş pe Dunăre ar trebui să aibă măcar un astfel de loc ce să pună în valoare fluviul!

De dimineaţă am pornit la plimbare prin oraşul vechi, luând-o pe strada Dobrich, prin spatele hotelului Silistra, o străduţă cu căsuţe vechi, ca în România. Am ajuns la biserica Sf. Petru şi Paul, pe care am vizitat-o (mai pe larg într-un articol viitor). Foarte repede am găsit şi Muzeul de Arheologie, pe care îmi doream mult să-l vizitez, fiind o clădire neoromânească a cărei poze le ştiam de pe internet, însă era închis! Am înţeles că în weekend muzeele din Silistra sunt închise, motiv pentru care nu am putut vizita nici muzeul de etnografie. Ce ciudăţenie! Nici moscheia oraşului nu era deschisă, pare chiar abandonată şi este mare păcat. Sper să remedieze urgent aceste probleme, dar între timp ne-am modificat programul, rezervând mai mult timp plimbării şi am pornit spre parcul central.

Parcul Central din Silistra e ceva deosebit, cum spuneam, pentru că de acolo poate fi admirată Dunărea în toată splendoarea ei. Tot acolo se află ruinele vechii cetăţi Durostorum, unul dintre cele mai importante oraşe romane din regiune. Este oraşul de baştină al generalului Flavius Aetius (pronunţat Eţius), învingătorul lui Attila la bătălia Câmpiilor Catalunice (451), ultimul episod glorios al Imperiului Roman muribund. Mă miră faptul că Aetius nu are măcar o statuie în oraş şi că figura sa nu a fost adusă în prim-plan nici în perioada românească a oraşului.
Sunt în schimb în parc multe alte monumente şi statui. Poate fi admirat un tanc sovietic T-34 excelent conservat, lângă monumentul dedicat eliberării oraşului la 9 septembrie 1944. Faptul că oraşul şi întreaga Bulgarie s-au predat de bunăvoie sovieticilor nu a împiedicat rapida şi brutala comunizare a întregii ţări. Un alt monument aminteşte de vizita Ţarului Boris, imediat după ce Silistra a revenit Bulgariei, conform Tratatului de la Craiova din 1940.
Pe alei am văzut un bust al unui bătrân cu barbă bogată, pe care l-am poreclit "Iorga". Ulterior am descifrat că e vorba de Lev Tolstoi, care a luptat în armata rusă în Războiul Crimeei, inclusiv la Silistra, vremelnic cucerită în 1854.
Un alt monument este dedicat căpitanului Goergi Mamarchev, echivalentul bulgar al lui Tudor Vladimirescu. La fel ca olteanul nostru, Mamarchev a fost ofiţer în armata rusă şi a condus primele tentative de eliberare naţională. Cu acordul Rusiei, a colonizat câteva mii de bulgari în Bugeac: populaţia bulgară de acolo sunt urmaşii colonilor lui Mamarchev. Din păcate regiunea nu a avut un viitor prea strălucit şi acele populaţii o duc şi în prezent foarte greu.

Obiectivul turistic principal în Silistra este fortăreaţa otomană Medjid Tabia, numită astfel după sultanul Abdul Medjid (1839-1861), un sultan care a încercat, cu oarecare succese, să oprească declinul Imperiului. Otoman. În scop defensiv, a ordonat construirea la Silistra a unei fortăreţe moderne. Inginerul acesteia a fost nimeni altul decât Helmuth von Moltke, care avea să devină şeful statului major al Germaniei în perioada războaielor de unificare naţională cu Danemarca, Austria şi Franţa (1864-1870). Fortăreaţa a fost gata la timp pentru Războiul Crimeei, dar oraşul tot a fost cucerit de ruşi (mai multe detalii într-o postare ulterioară).
Pe harta oraşului cumpărată de la hotel (2 euro) sunt indicate şi obiectivele turistice din regiune. Studiind-o la prânzul luat tot pe terasa hotelului Drastar, am hotărât să facem o scurtă escapadă la Kainargi, localitatea unde s-a semnat faimosul tratat de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Pe drum am putut observa cum graniţa trasată în 1878 se află chiar la marginea şoselei, delimitată printr-un gard înalt cu plasă de sârmă, iar în zare am văzutşi câteva turnuri de pază ce păreau abandonate. Practic, chiar la ieşirea din oraş, nu ai loc de graniţă nici să tragi maşina pe marginea drumului!
De asemenea, graniţa terestră spre România este la marginea unor blocuri de locuinţe, pentru că oraşul s-a întins până a dat în postul de frontieră. Lângă aceste blocuri se află un avion despre care citisem că găzduieşte o cofetărie. Din păcate nu este aşa, avionul este îngrădit şi închis, dar ciudăţenia merita fotografiată.

Vizita s-a încheiat cu trecerea Dunării, imediat după trecerea graniţei. Pe bac m-am întors pentru a primvi o ultimă dată oraşul. Soarele era din nou la apus şi era superb: se vedeau blocurile, turnul televiziunii şi pădurea de la Medjid Tabia.
După o scurtă vizită de o zi într-un loc atât de frumos şi încărcat de istorie, îmi ziceam că chiar pot înţelege că acest frumos oraş a putut fi subiect de discordă zeci de ani între România şi Bulgaria.

Vă puteţi imagina Silistra oraş românesc? Eu da, în anumite condiţii: puţin a lipsit ca Silistra să fie românească, aşa cum sunt Mangalia sau Tulcea. La 1878 graniţa a fost trasată chiar pornind de lângă oraş, pe fond de conflict diplomatic cu Rusia. Forţaţi de ruşi să cedeze cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) în schimbul Dobrogei, unii lideri români s-au opus categoric (Regele Carol, Ion Brătianu), iritându-i pe ruşi, care au ameninţat că vor lua cele 3 judeţe fără a da nimic în schimb. Prim-ministrul Mihail Kogălniceanu a adoptat o poziţie mai pragmatică şi ar fi dorit să se asigure că teritoriul primit se va întinde până la sud de oraşele Silistra şi Mangalia. Mangalia a fost inclusă, nu şi Silistra, fapt împotriva căruia România a protestat în 1878 şi în următorii anii.
O generaţie mai târziu, cu ocazia reîmpărţirii rămăşiţelor europene ale Imperiului Otoman învins în Primul Război Balcanic, în contextul în care Bulgaria se extindea spre sud, o parte a conducătorilor politici de la Bucureşti doreau ca şi România să se extindă spre sud, măcar prin preluarea oraşului Silistra, pe lângă care graniţa a trecut în 1878 fără a-l îngloba.
În 1912 părerile erau împărţite. Printre cei care revendicau cel mai vehement Silistra era Vasile Kogălniceanu, mult mai puţin cunoscutul fiu al lui Mihail Kogălniceanu. Tatăl a fost un mare susţinător al preluării şi dezvoltării Dobrogei în 1878 şi în anii ce au urmat. Într-o linie continuatoare, fiul revendica extinderea provinciei până pe linia Turtucaia - Balcic, sau măcar obţinerea Silistrei ca o îndreptare a graniţei din 1878. El şi alţi susţinători ai acestei politici invocau raţiuni strategice: "Silistra, prin poziţiile sale dominante şi îngrozitoare, constituie cheia Dobrogei noastre" opina deputatul Vasile Kogălniceanu, care cerea Silistra, cu forturile de apărare şi "bineînţeles cu o zonă la sud care să ne asigure deplina stăpânire a acestei cetăţi şi a podului militar ce va trebui să construim în faţa ei".  
Regele Carol I, pe de altă parte, nu era aşa de convins de beneficiul preluării Silistrei oraş "în esenţă bulgar", care ar radicaliza Bulgaria împotriva României şi ar constitui un focar cultural destabilizator pentru toată minoritatea bulgară din Dobrogea.
Pe lângă revendicările teritoriale, România observa cu îngrijorare perspectiva constituirii unei Bulgarii hegemonice la sud de Dunăre. Aceasta din urmă adopta la rândul ei o retorică ostilă, declarând că dacă România doreşte o graniţă sigură la sud, atunci aceasta trebuie să fie stabilită pe obstacolul natural pe care-l reprezintă Dunărea, iar Dobrogea să revină în întregime Bulgariei. În primele luni ale anului 1913 opinia publică şi clasa politică a celor două ţări atitudini din ce în ce mai ostile.  
La începutul anului 1913, la Tratatul de Pace de la Londra din 30 mai, care punea capăt Primului Război Balcanic, România obţinea prin negociere cedarea Silistrei. Au urmat măsurătorile pe teren, dar aceste negocieri s-au împotmolit până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Balcani la 29 iunie. În momentul atacului Bulgariei asupra Serbiei şi Greciei, România a anunţat că nu va rămâne neutră. Câteva săptămâni mai târziu, atât România cât şi Imperiul Otoman au intervenit. La Pacea de la Bucureşti din 10 august Bulgaria ceda României Cadrilaterul, renunţa la Tracia orientală cu oraşul Edrine (numit Odrin de bulgari) pe care-l cucerise de la Turcia câteva luni mai devreme şi renunţa la majoritatea Macedoniei revendicată de Serbia (devenită actualul stat fost republică iugoslavă). Evenimentele au decurs extrem de repede, în doar 10 luni.

Citind o carte de istorie a Bulgariei cumpărată la Sofia, mi-am dat seama că pentru Bulgaria eşecurile din Războaiele Balcanice şi din Primul Război Mondial, începute fiecare atât de promiţător, au cauzat o mare traumă naţională şi au împiedicat, parţial, întregirea naţională. Bulgaria viza expansiunea în două direcţii: spre vest în Macedonia şi spre sud-est în Tracia. Cel puţin o parte din revendicări erau legitime, vizând teritorii populate de bulgari. Au avut şi ghinion, dar au fost şi nesăbuiţi, dorind să stăpânească simultan Ohridul, Salonicul şi Edirne, neluând în calcul că nu se pot bate simultan cu toţi vecinii. La capitolul "cum ar fi fost dacă", o Bulgarie care ar fi acceptat medierea marilor puteri în 1913 (mai ales Rusia) ar fi avut poate o parte însemnată din Macedonia (care împărţită cu Serbia nu ar mai fi evoluat spre statul independent de astăzi), acces la marea Egee şi marele oraş Edirne (numit Odrin de bulgari).
La rândul ei, la Pacea de la Bucureşti, România nu a jucat doar rolul de arbitru, ci a fost şi jucător, prin faptul că a luat întreag Cadrilaterul. După părerea mea, dacă se mărginea la revendicarea iniţială, oraşul Silistra, poate ar fi fost în măsură să-l integreze şi să-l păstreze, legitimând achiziţia ca o recuperare ulterioară a unui teritoriu care puţin a lipsit să fie românesc încă din 1878.
Cadrilaterul era însă o întreagă provincie, slab populată de români, a cărei recuperare a devenit un obiectiv permanent al Bulgariei. A reuşit acest lucru în 1940 când România lupta pentru supravieţuire în faţa agresiunii simultane ale Rusiei, Ungariei şi Germaniei, iar Franţa sau Anglia: Cadrilaterul a fost cedat aşa cum a fost primit, cu schimb de populaţii pentru stinge definitiv revendicările reciproce.

Între timp întreg subiectul a fost în mare măsură uitat, pasionând mai mult istoricii şi etnografii. Apropiat de Bucureşti, litoralul bulgar este o destinaţie turistică prizată de români. Mult mai puţin vizitează Silistra, deşi au ar avea ce vedea! Oraşul păstrează inclusiv multe mărturii româneşti: clădiri în stil naţional, sau foarte numeroasele clădiri interbelice în atil art deco ce trădează vitalitatea oraşului din acea perioadă.
Concluzia mea este că puţin a lipsit ca Silistra să fie românească şi că am avut două ocazii istorice în această privinţă: o trasare a graniţei puţin mai favorabile în 1878, sau o atitudine mai moderată în perioada războaielor balcanice ce ar fi antagonizat mai puţin Bulgaria. Chiar şi aşa, într-o Europă unită, Silistra rămâne la două ore distanţă de Bucureşti şi este o bună destinaţie de weekend. Cine ştie, poate în viitorul apropiat vom avea şi un nou pod peste Dunăre!

(mai pe larg pe acest subiect puteţi citi articolul în 5 părţi "România şi Războaiele Balcanice" din Ziarul Financiar)

(English translation in the following days)




Noi am stat la hotel Silistra pe strada Dobrogea. / We stayed at Silistra hotel on Dobruja street.








Altă clădire neoromânească lângă muzeu. / Another Neoromanian style building, near the museum.



















Paladini de veghe pe drumul spre Bazargic. / Paladins on guard on the road to Dobrich.

Turn de pază vechi pe graniţa română-bulgară lângă oraş. / Old watchtower on the Romanian-Bulgarian border near the city.