Anual, în preajma zilei naționale, vorbesc despre capitala Marii Uniri, Alba Iulia, drept omagiu pentru acest minunat eveniment istoric. Anul acesta nu face excepție. Totodată, mă simt inspirat să scriu mai multe decât despre un obiectiv turistic din "cealaltă capitală".
Avem în imagine Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan, ce se află la intrarea în cetate, în fața porții III. Este sculptat în granit, ridicat în anul 1937 de sculptorul Iosif Fekete. Cei trei conducători ai răscoalei din 1784 sunt omagiați chiar la câțiva pași de locul unde au fost executați barbar, plătind prețul suprem pentru vina de a fi luptat pentru libertate și de a fi arătat și altora drumul către aceasta. Strănepoții țăranilor în opinci de la 1784 s-au întors în 1918, pentru a nu mai pleca niciodată.
Nu am mai fost la Alba Iulia de anul trecut, de când am sărbătorit Marea Unire cu Acțiunea 2012, militând pentru unirea cu Basarabia. Acțiunea 2012 a mers și în acest an, sărbătorind frumos cu lampioane tricolore și desfășurând pe strada Mihai Viteazul un drapel uriaș adus de la Chișinău.
S-au găsit unii să strâmbe din nas că românii știu să se declare patrioți doar de ziua națională, dar în cotidian sunt indiferenți de soarta țării și a semenilor lor. S-a găsit cineva să o interpeleze pe o prietenă, chiar la o poză frumoasă făcută la Alba Iulia, că noi românii suntem maeștri la vorbe, dar nu suntem în stare să trecem la fapte, în mod consecvent. Iată spunea, chiar din a doua zi, din 2 decembrie, la Pungești în județul Vaslui aveau loc triste eveniment implicând localnici, jandarmi și o multinațională din domeniul gazier. Oare este adevărat că românii sunt buni numai de dat din gură?
Se poate discuta. Acuza că știm numai să fâlfâim steagul la paradă și să ne înghesuim la fasolea cu ciolan este veche, facilă și superficială. Se înscrie în obișnuitul defetism și obișnuita auto-denigrare în care unii se complac, pe care eu nu le suport, pentru că sunt mai degrabă un optimist. Vorba aceea: "Sunt un optimist, nu am de ales." Oricum, am pretenția că sunt un optimist realist și cu ceva probe în susținerea argumentelor: ultimii doi ani ne-au dat motive să sperăm că românii nu sunt proverbiala turmă mioritică, dusă de nas. Perioada a început cu o reacție civică spontană demnă, de apărare a unui profesionist unanim apreciat, Raed Arafat. Domnia sa este și azi la post, lucrând competent în folosul nostru.
A urmat prima campanie de anvergură a unui candidat independent la primăria Municipiului București. Candidatura lui Nicușor Dan s-a sprijinit pe sute de voluntari care timp de mai bine de 3 luni au reușit să se impună în peisajul electoral dâmbovițean, el reușind un onorabil loc 3, adunând și peste 8% din voturi. Ar fi fost un procent mult mai mare dacă aveau drept de vot numeroșii studenți și profesioniști cu buletin de provincie, o adevărată forță vie a capitalei.
În toamna acestui an a avut loc cea mai mare mișcare civică din România democratică: campania Uniți Salvăm, împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. Dacă în septembrie au manifestat în București un număr record de peste 30.000 de cetățeni, faptul că rezistența față de proiect durează de 15 ani este un alt record, poate subestimat. Și în prezent, proiectul minier distructiv este blocat de eforturile permanente a voluntarilor campaniei Salvați Roșia Montană, care îl paralel se implică pentru dezvoltarea durabilă a zonei (Festivalul Fânfest, restaurarea patrimoniului, încurajarea turismului).
În ceea ce privește campania unionistă "Basarabia e România", în 2006 militanții erau o mână de oameni. Azi, la orice manifestație, mii de români ies în stradă pentru unire atât la București cât și la Chișinău. Mai mult, voluntarii unioniști au reușit în doar câțiva ani să deplaseze subiectul Unirii României cu Republica Moldova de pe pereții taguiți până pe agenda publică la cel mai înalt nivel. Scriu aceste rânduri în timp ce la TVR 1 se dezbate despre reîntregire, după ce președintele României a declarat săptămâna trecută că Unirea este viitorul proiect național al românilor.
Suntem mulți care se gândesc zilnic să facă ceva pentru România și mulți care chiar fac ceva. Și nu mă refer doar la a-ți face bine treaba la serviciu, cuminte (metro, boulot, dodo) ci la implicarea din timpul liber, la nevoie din buzunarul propriu.
A planta un copac, a ecologiza o pajiște, a redirecționa 2% din impozit unui ONG, a dona ocazional - oricât de puțin - unei organizații de mediu, de patrimoniu, artistică sau de implicare civică, a trimite o petiție autorităților locale, a cumpăra sistematic produse românești, a ieși în stradă pentru cauzele de mediu, sociale sau de patrimoniu istoric, toate acestea sunt acțiuni care ne definesc drept cetățeni, iar suma cetățenilor conștienți și implicați fac România mai puternică. Complacerea, defetismul și auto-compătimirea nu duc nicăieri, iar fiecare poate juca propriul rol, contribuind la realizarea societății pe care ne-o dorim. În final, unirea face puterea.
