Am scotocit Copoul după bojdeuca lui Creangă. Este o căsuță cu povești, pentru că aici și-a scris Creangă "amintirile". Și drumul spre bojdeucă a fost, în sine, de poveste, fiind nevoie să cobor niște trepte pe "Strada Scăricica" pentru a ajunge la ea.
Am intrat în curtea aflată pe o coastă de deal ca într-un spațiu fermecat. Mai la vale aștepta căsuța, încremenită, cu flori de gheață la geam. Bojdeuca în toiul iernii, atât de fragilă dar atât de trainică!
E cam deodată cu vârsta povestitorului, bojdeuca, socotind că Ion Creangă s-a născut în 1837. În orice caz, e de dinainte de anul 1850. Creangă a locuit aici între 1872 și 1889, an în care a devenit, la fel ca Mihai Eminescu, nemuritor în amintirea noastră.
Vizita bojdeucăi este o istorisire, prin darul doamnei muzeograf, care a prezentat spațiile interioare - cele două cămăruțe și cerdacul - chiar prin intermediul unor povestiri sau scrisori ale lui Creangă, scrisori trimise lui Mihai Eminescu, aflat un timp la București, dar de asemenea o vreme oaspete în Mahalaua Țicăului.
"Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul în care de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase... Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de agheasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. (...) Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul de Ieșul nostru cel oropsit? Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin."
(în imagine, dealul Șorogarilor și "Valea Plângerii", văzute din cerdac)
Tinca. Tinca este Ecaterina Vartic, cu care Ion Creangă și-a împărțit ultimii 17 ani din viață. "Mică la statură, ageră, subțire și plăcută la înfățișare". Chiar povestitorul amintește, în câteva rânduri lăsate posterității, despre cum s-au cunoscut: "Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine. (...) Mi-am luat în casă și o țățacă tinerică, de nouăsprezece ani, pe Ecaterina Vartic, ca să aibă grijă de băiat (Costache - fiul din prima căsătorie) și de mine, că de când m-a lăsat diavolița (Elena Grigoriu, prima soție) nu-s nici bărbat însurat, nici vădoi, ci cum e mai bine; și una, și alta. Lumea, cum e lumea, că numai moartea-i astupă gura, zice multe, dar cine stă s-o asculte? Zice că Tinca-i prea tinerică pentru un drac bătrân ca mine. Zice că mi-am făcut-o țiitoare, dacă nu mi-am putut-o face nevastă. Vorbească lumea până ce i-o ajunge gura la urechi! La spartul târgului, se vede că și țăranul cel mai prost are noroc, că țățaca mea e înger de zugrăvit pe icoană."
(în imaginea de pe perete, portretul Tincăi)
A avut noroc Ion Creangă, dar nu era nici el de colea. Năzdrăvanul "Ionică" din "Amintiri", pofticiosul "Popa Smântână" de la biserica "40 de sfinți", iubitorul de animale care aciuase pe lângă bojdeucă se aciuaseră peste 30 de pisici, spiritul impulsiv care la Golia trăgea cu pușca pentru a alunga ciorile de pe turlă, Creangă era un nonconformist. Întreaga biografie și operă, unde uneori se întâlnesc Ispirescu și Caragiale, o atestă. La fel ca Eminescu, un critic al moravurilor vremii - mai ales în rândul preoțimii în care nu se simțea în largul lui, ar fi fost probabil, în vremurile noastre, un "tânăr frumos și liber".
Cămăruțele bojdeucăi conțin numeroase obiecte care au aparținut scriitorului sau familiei, precum tocul, călimara, un scrin imens, o icoană și portretul său. O comoară, păstrată cu grijă de fiul său și de prieteni.
Era 1918, era încă război și Iași era capitala țării când, la 15 aprilie, bojdeuca din Mahalaua Țicău se deschidea publicului. Prima casă memorială în România, pentru cel care a făcut nemuritoare copilăria la sat.