De foarte mult timp mi-am dorit să mă plimb cu bicicleta prin zona stațiunii Slănic Prahova, foarte cunoscută mie, însă mereu nu puneam ideea în practică. Era foarte simplu să iau bicicleta cu mine (încape în mașină) sau să iau trenul și niciodată nu m-am apucat efectiv să fac asta (cam așa uneori și cu visele noastre: nu ne apucăm pe bune să le realizăm și greșim foarte mult amânând).
Ocazia s-a ivit, totuși, când Sabin mi-a propus o tură de la Câmpina la Ploiești.
M-am încumetat pentru că, deși nu aveam experiență pe trasee mai lungi de câteva zeci de kilometri, iar acesta avea pe deasupra și relief, cunoșteam deja foarte bine zona și știam la ce să mă aștept. Mi-am zis că în cel mai rău caz voi împinge bicicleta la deal - și așa a și fost în unele locuri!
Pentru tura asta m-am bazat pe bicicleta pe care o am de 6 ani, un simplu Rockrider 5.0 care la Decathlon e cam 500 de lei. A avea o bicicletă simplă (ieftină) este cel mai eficient antifurt în București, pe lângă antifurtul obligatoriu. De mai bine de 4 ani circul zilnic cu ea - mai puțin iarna, iar pentru mobilitatea și buna dispoziție pe care mi le dă, am numit-o "Independența" (cealaltă bicicletă e a lui Sabin).
Am plecat dimineața din București până la Câmpina, iar prima oprire a fost la Brebu, la Curtea Domnească. Construită de Matei Basarab, aceasta mi se pare un monument medieval de cea mai mare importanță, despre care voi reveni curând cu amănunte.
Urma o urcare de care eu mă temeam cel mai mult: șaua Pietriceaua, unde se află satul cu același nume. Panoul nu minte, casele din întreaga regiune Brebu - Slănic și mai departe pe valea Teleajenului fiind foarte pitorești, iar priveliștile de asemenea.
Dacă urcușul a fost greu (pe lângă bicicletă în cazul meu), coborâșul nu a fost mai puțin intens. Viteza prinsă depășea 40km/h acolo unde șoseaua permitea, o senzație incredibilă.
Am oprit mai rar decât m-aș fi așteptat pentru o tură cu bicicleta. Uneori, călătorind prin zonă, opream mașina pe dreapta să fotografiez vreo casă țărănească, dar cu bicicleta am oprit mai rar, pentru a nu rupe ritmul greu de recuperat. Una dintre opriri a fost la această troiță destul de ciudată.
Altă oprire a fost la acest pod peste Vărbilău chiar înainte de a intra în valea Slănicului, de unde am urcat și poposit la Slănic. Prânzul servit la mama a fost un pic prea copios pentru o tură ciclistă, mai ales că urma urcușul de la Piatra Verde. (despre Slănic, pe larg, în curând: sunt multe de zis și de văzut acolo)
Priveliște spre Slănic de pe Piatra Verde, zonă urcată la pas de mine, dar totuși pe bicicletă de Sabin.
Au urmat pădurea de la Teișani și superbul platou de lângă pădure, înainte de a intra în satul Teișani.
Traversarea Vălenilor de Munte și traficul de pe DN1A au fost mai degrabă stresante. La Văleni se poate vizita Muzeul Memorial Nicolae Iorga, însă nu am oprit de data asta. De fapt întreaga buclă pe la Văleni este opțională, în opinia mea, într-o astfel de tură, dar e adevarat că sunt unele câștiguri: muzeul (pentru cei care doresc să îi acorde cam o oră) și priveliștile de la Teișani și Poaia Vărbilău, în imagine. Serpentinele de aici nu au fost așa periculoase pe cât mi le aminteam, tot Pietriceaua rămâne pe primul loc.
Când am coborât în Poiana Vărbilău. am oprit pentru prima dată să admir troița de piatră de la răscruce. Îmi atrage mereu atenția când merg spre Slănic și mă enervează faptul că de câțiva ani a apărut acolo un panou publicitar care o obstrucționează din direcția opusă. Mi se pare, la propriu, un sacrilegiu.
Tot în Poiana Vărbilău se află această clopotniță care mie îmi place foarte mult pentru aerul ei rustic.
Ultima porțiune îmi era foarte cunoscută: drumul Slănic - Ploiești, prin Plopeni. Pe tot acest traseu, sinuos, dar frumos, am o serie de căsuțe dragi mie, care din fericire nu au dispărut toți acești ani. Preferata mea este aceasta, ușor de observat și de la volan, pentru că este într-o curbă.
Alt exemplu, mai discret, cu o pereche de cocoși pe acoperiș, ca să aducă noroc locuitorilor casei.
Ultima linie dreaptă la pasajul căii ferate de la Găgeni îmi spunea că Ploiești nu era departe, de fapt gara Ploiești - Vest. Am făcut în total 100 de kilometri, și chiar dacă oboseala începea să-și spună cuvântul și pedalam mai greu, totuși am parcurs distanța și mai ales diferențele de nivel mai bine decât mă așteptam penru o primă încercare. Nu m-aș aventura pe orice traseu, e clar că treaseele montane mi-ar depăși posibilitățile, dar mi-am demonstrat că distanțe de 100 de kilometri, chiar în zonă deluroasă, nu pun probleme. La mai multe, sper!