Întâmplarea face că voi încheia șirul de relatări despre caravanele Trai mai bun prin Basarabia din vara anului 2014 cu orașul Bălți, văzut cu ocazia caravanei 4 spre Edineț. De fapt era să sar acest oraș, pentru că simțeam că nu l-am vizitat încă îndeajuns pentru a-l aborda. De asemenea, pentru că mi-e ușor antipatic.
Până la urmă m-am răzgândit: deși nu i-am descoperit încă toate cotloanele, am fost în Bălți de suficiente ori pentru a-i parcurge centrul temeinic, iar la capitolul muzee: niciunul nu era deschis.
De asemenea, nu l-am mai sărit pentru că deși mi-e ușor antipatic, pentru motivele reamintite mai jos, totuși două recente vizite i-au regalonat blazonul, când am avut ocazia să reîntâlnesc oameni dragi care învață chiar în acest oraș.
Acesta este blazonul orașului, trimitere la faptul că pe timpuri era un târg de cai și de asemenea la populația răzășească ce a avut de prea multe ori ocazia de a apăra pământul Moldovei medievale cu arma în mână.
Așa arată bulevardul pietonal central - strada Independenței. Este chiar locul unde în 2012 am făcut cunoștință cu orașulși cu o gloată de românofobi ce aruncau cu ouă, pietre sau alte obiecte care mai de care mai periculoase - de unde antipatia mea inițială față de Bălți.
Într-adevăr, orașul este statistic al doilea ca mărime din Republica Moldova (100.000 de locuitori), mult înaintea următoarelor. Totuși, în afară de o duzină de blocuri de 10 etaje, împlântate ca nuca în perete în centrul orașului și un pic la periferii, Bălțiul este un vast sat cu case parter și străzi nu întotdeauna asfaltate. Chiar și așa, este foarte orgolios, revendicând titlul de "capitală a nordului". Industrializarea din a doua jumătate a veacului XX a adus în oraș o numeroasă populație rusofonă.
Orașul i-a rezervat un colțișor lui Taras Șevcenko, poetul național ucrainean.
Totuși, văzând că în pofida ifoselor, nu poate rivaliza cu capitala republicuței, Bălțiul s-a apucat să-și clădească propria alee a clasicilor. Mai are de lucrat, deocamdată e sub aleea clasicilor de la Edineț, de exemplu.
Pe Aleea Clasicilor din Bălți sunt deocamdată doar 3 scriitori: Eminescu, Creangă și un Vieru ce-și alteaptă un tovarăș contemporan.
În apropiere, tot pe pietonală, se află Teatrul Național "Vasile Alecsandri"
Statuia omonimă se află în fața instituției culturale.
Totuși, să nu ne îmbătăm de prea mult românism: vizavi de Alecsandri, pe un frontispiciu, șade nederanjată diabolica triadă Marx, Engels și Lenin... Vremurile se schimbă greu la Bălți.
Orașul se mai "mândrește"și cu un tanc T-34 din Al doilea război mondial, fiind astfel "înfrățit" cu Tighina sau Tiraspol la capitolul monumente rusești belicoase.
Continuăm plimbarea pe pietonală și ajungem în Piața Independenței, la monumentul lui Ștefan cel Mare. Mai e de lucrat la pavaj... Bălțile sunt numeroase în oraș și un subiect constant de glumă pentru mine.
Mai recentă decât ați crede, statuia lui Ștefan cel Mare a fost ridicată în anul 2004, fiind opera sculptorului Gheorghe Postovanu și a arhitectului Vasile Eremciuc. Se remarcă prin bula suverană ce nu a fost niciodată în atributul voievozilor români, fiind un element împrumutat din Occident. Pe fundal, primăria.
Privire din spate asupra soclului din piatră de Cosăuți, pe un cer mult mai frumos decât cel din timpul verii.
Tot în Piața Independenței, pe bulevardul Ștefan cel Mare, se află Catedrala "Sfântul Nicolae".
Ridicată în 1795 în stil eclectic (un pic baroc, un pic neoclasic), este cel mai vechi edificiu din urbe. Clopotnița este mai recentă, fiind reconstruită în 1995 după modelul celei din perioada interbelică, ce poartă elemente arhitecturale neoromânești.
Interesant este că biserica era inițial destinată cultului catolic, dar din lipsă de enoriași, a servit de la bun început cultului ortodox. Se numără printre acele clădiri mai frumoase și mai impunătoare din Bălți.
Nu departe, pe bulevardul Ștefan cel Mare, este un monument dedicat victimelor deportărilor antisemite din Al doilea război mondial.
Un pic mai încolo, galeria de onoare a orașului. Observați secera și ciocanul stilizate? Întreaga galerie este dedicată unor personaje din perioada sovietică...
În celălalt capăt al zonei centrale, la intersecția străzii Independenței cu 31 august 1989 (Ziua Limbii Române) se află biserica "Sfinții Constantin și Elena", obiectivul meu preferat din oraș. Este o bijuterie neoromânească, ridicată în perioada interbelică la inițiativa episcopului Hotinului Visarion Puiu, după planurile ahitecților Adrian Gabrilescu și Andrei Ivanov. După ce în perioada sovietică a servit drept depozit, recent a fost vopsită într-o stridentă nuanță de albastru, albastru rusesc, cum îi spun eu. Chiar și așa, caracterul profund românesc al arhitecturii nu poate fi deghizat iar speranța mea este că va veni ziua când românismul va putea fi din nou asumat deschis și senin la Bălți, în prezent oraș cu o numeroasă populație rusofonă. În acea zi se va da jos și spoiala de pe catedrala românească.
Ultima mea vizită la Bălți a fost în toamna anului 2014. Colega mea Ofelia a făcut câteva fotografii superbe într-o zi cu cer senin, pentru care îi mulțumesc. Cu ocazia acelor vizite (au fost două), eu am avut plăcerea de a revedea trei prietene din acest oraș: Natalia, Inga și Elena, din Tinerii Moldovei, care mi-au făcut ziua frumoasă, în totală contradicție cu experiența de cu doi ani în urmă. Natalia mi-a făcut spontan chiar un tur al orașului. Am văzut biserica armenească, din păcate închisă și un grup de case antebelice care au scăpat de bombardamentele și de barajele de artilerie care aun distrus aproape integral orașul în Al doilea război mondial. Era seară, nu se mai puteau face poze, însă am realizat că nu cunosc chiar tot despre acest oraș, dar drumurile mă vor readuce probabil în acest oraș al contrastelor.