Pentru mine Cheile Bicazului sunt amintiri din copilărie.
La 3 ani neîmpliniți am fost lăsat la bunici, la Cenade, județul Alba, care a devenit satul copilăriei mele. Motivul? Părinții erau diplomați la post iar Ceaușescu a luat dispoziția ca părinții să nu mai ia copiii cu ei, ca să nu fie tentați să rămână afară. Prin 1985 dictatura comunistă din România era intrată într-una din cele mai dure faze, cu cozi la alimente și benzină, frig iarna la bloc și demolări de biserici și cartiere istorice în București și alte orașe importante. Oamenii începeau din nou să fugă în străinătate, ca în anii 50 (cazuri celebre fiind Nadia Comăneci sau Nicu Covaci). Am cazuri în familie, chestiuni care la vremea aceea erau foarte grave că se putea lăsa cu concedierea întregului neam..., care rămânea pe drumuri.
Eu nu știam nimic de toate astea, pentru mine anii aceia au însemnat copilăria lui Ion Creangă, varianta ardelenească, la bunicii materni (moșu Ionel și bunica Viorica Fleșer, ziși "a lu' Tomiță", pe ulița Borș). Asta însemna a mă uita cu orele la moșu cum meșterea în ogradă (putea construi, suda sau îmbina orice, în mii de feluri), la bunica frământând pâinea în "troacă" sau țesând la război, mers la fân cocoțat în car la altitudini vertiginoase pentru mine la vremea aceea, întreceri cu sania pe ulița Borș (sanie sudată și prinsă în șuruburi de bunicu, desigur) sau jocurile de la grădiniță: cântecele, serbări și lecții elementare de botanică direct în pădure. Pe vremea aia cred că aveam și accent ardelenesc, nu-mi mai amintesc, verișorii din Sibiu tot spun că-s regățean sadea și să nu mă mai dau ardelean. :)
Au fost trei ani de copilărie magică, la bunici. Când părinții s-au întors din Belgia, ca o mulțumire simbolică, au luat-o pe bunica să vadă mânăstirile din Moldova (bunicul nu a vrut să vină, să nu-și lase ograda - el nu pleca niciodată mai mult de o zi din sat!). Bunica a văzut mânăstirile, din păcate la întoarcere câinele vecinilor de la care cumpăram lapte nu a mai recunoscut-o și a mușcat-o rău de picior. Nu e bine să întrerupi ritmul molcom și firesc al vieții de la țară, pentru că nu te mai știu câinii și orătăniile.
Călătoria aceea a fost și pentru mine singura dată când am văzut Putna sau Voronețul. Acum mânăstirile din nordul Moldovei sunt pe lista de așteptare, cu Cernăuți și Hotin cu tot, și evident că vă voi povesti tot când va veni momentul.
Să ne întoarcem la poveste. La vremea aceea, în 1988, cu o Dacie numită "Porumbița 2" (mai fusese în mașină o "Porumbița 1", o Renault 12 kaki), am plecat din Cenade spre Suceava și am trecut... prin Cheile Bicazului. Când am ajuns la bâlciul de sub stânci, eram în lumea mea: nu m-am lăsat până nu mi-au cumpărat părinții un toiăgel desenat cu o căprioară pe care din păcate nu-l mai am. Și acum îmi place să mă uit la astfel de bâlciuri care se găsesc și la Peleș, Bran sau alte obiective turistice majore. Cel din Bicaz e extrem de bogat, cu costume populare, măști, țesături, oale și de asemenea multe obiecte kitsch.
Evident că am fost foarte impresionat de stânci, de trecători, cum am mai văzut de atunci doar în Franța prin defileul Verdon (Gorges du Verdon, Provence). Să treci cu mașina pe sub o scobitură în piatră? Extraordinar!
Așa că anul trecut când am ajuns din nou în zonă eram chitit să merg la Cheile Bicazului și să fac niște poze. Dublu ghinion: pe drum era un puhoi de mașini și era foarte greu să găsești un loc unde să te oprești (să nu-ți apară în cadru cârdul de mașini era imposibil). Cealaltă problemă era cerul lăptos care distruge pozele, iar eu nu prea sunt cu filtrele și editatul. Așa că... din păcate experiența de anul trecut și imaginile nu sunt la înălțimea amintirilor din copilărie, dar am mai înțeles un lucru: pentru a gusta cu adevărat zona Lacul Roșu și Cheile Bicazului, trebuie zăbovit. Pe drumul principal e aglomerație, dar chiar lângă se află Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, unde peisajele sunt aerisite și printre cele mai frumoase din Carpații Orientali. Așadar, Cheile Bicazului sunt până la urmă doar un drum, o poartă de acces. Adevăratele splendori se ascund în spatele lor.
The Bicaz Gorge
For me the Bicaz Gorge is a childhood memory.
When I was not yet 3 years old, I was left with my grandparents in Cenade, Alba county, which became the village of my childhood. The reason? My parents were working in foreign affairs and in the 1980s Ceaușescu decided not to allow them (and other families) to go on missions with their children, for fear they might remain abroad. By 1985 Ceaușescu's regime was at its worst, with interminable lines for food and fuel, lack of heating in winter and brutal urban reconstruction which wiped out many historic districts in Bucharest and other important Romanian cities. People were fleeing across the border like in the 50s. Some people in my family left too, for Yougoslavia and then Canada, that was a grave offence and reprisals could mean that a whole family would be laid of from work.
I didn't know anything about these things back then, I had a blessed childhood in my maternal grandparents' Transylvanian village, grandpa Ionel and grandma Viorica Fleșer. I used to watch for hours as grandpa built and fixed things in the household, while grandma baked bread or weaved on the loom. I rode the hay cart, rode the sleigh in winter down the Borș alley (they sleigh was made by grandpa, of course) and went to the village kindergarten. We has songs and games and went in the fields or in the woods to be taught about plants and animals on site. I think I even had a Transylvanian accent back then, even though my cousins from Sibiu always said I am from Bucharest and that's the end of it. :) (There is always teasing among Romanians depending on the region or even the county they are from, it's a long story). It was three years of magical childhood in the countryside. When my parents came back from their post in Belgium, they took grandma on a trip to see the painted monasteries of Moldova, as a small token of gratitude. Grandpa wouldn't come, he would not leave the house and animals unattended for more than a day or so! So grandma went alone, unfortunately when she returned to the village, the neighbor's dog bit her while she was fetching milk: he did not recognize her anymore. The village has its own slow, unchanging rhythm and disturbing it is unwise...
That childhood trip with grandma was the only time I saw the famous painted monasteries myself. I am planning to return to northern Moldova and see other major landmarks like Cernăuți and Hotin as well (now in Ukraine).
Back in 1988 we made a road trip with a Dacia named "Porumbița 2", meaning little dove. There had been a "Porumbița 1", which was a Renault 12, colored khaki. We left Cenade for Suceava, crossing the mountains through the Bicaz gorge. There is a permanent market there, with plenty of traditional objects, kitsch souvenirs or toys. I remember my parents bought me a small staff, with the picture of a deer carved in it. Unfortunately I don't have it anymore. Even now I enjoy browsing these markets found at main touristic sites like the Peleș or Bran castles.
Of course, as a child I was very impressed by the scenery, the rocks, the cars passing under the rock outcrops, sights I only saw in France since (the Verdon Gorge in Provence).
Last year, being in the area, I wanted to see the Bicaz Gorge again and take some pictures. The only problem was that there were many cars getting in the way and also a hazy sky which made a poor contrast for pictures. I'm not good with filters and editing so...
I understand now that in order to really enjoy the Red Lake and Bicaz Gorge area, you need to go beyond the main road and spend some time, maybe trekking in the Bicaz Gorge and Hășmaș National Park, one of the most beautiful in the Oriental Carpathians. The Bicaz Gorge is after all just a road, a gateway to something even more wondrous, which can be discovered only by those who take their time.
