La începutul acestei veri am fost pe Nistru, la Soroca. După ce am vizitat orașul și cetatea, o zi am consacrat-o celuilalt obiectiv, satul Rudi, unde a copilărit Irina și despre care mi-a povestit în Caravana "Trai mai bun" Soroca.
Pentru a ajunge acolo, am pornit spre nord, de-a lungul Nistrului, peste dealuri molcome. Urma o zi bogată, ziua în care am descoperit unul dintre cele mai frumoase sate la est de Prut (este la fel de frumos ca în poveștile Irinei) și ziua în care am ajuns în cel mai nordic punct al Republicii Moldova (până la momentul prezent).
În drum am trecut pe lângă mai multe sate, unele semnalate prin aceste mozaicuri tipice care mie îmi plac foarte mult...
... altele prin pietre de hotar nu mai puțin interesante – a se vedea turnul crenelat cu Ștefan cel Mare care stă de strajă. Totuși, satului îi spune Tătărăuca. Pe aici să fi năvălit tătarii în vechime?
Drumul continuă spre nord, cu peisaj frumos și un drum bun în general bun și foarte puțin circulat. Ar putea fi un vis pentru bicicliști sau alte forme de turism lejer, cu motocicleta, de exemplu.
Iată-ne sosiți la Rudi – localitate de frontieră; drumul continuă spre Otaci.
Ce nu știam, până să ajung la această piatră de hotar (din piatră masivă de Cosăuți) e că Rudi este sit Ramsar (zonă umedă de importanță internațională), adică este în același club cu Delta Dunării.
(piatra de hotar nu era aici acum opt ani, când a văzut Irina ultima dată intrarea-n sat)
Într-adevăr, Rudi se află în rezervația peisgistică Rudi-Arionești, ce cuprinde o întinsă pădure pe malul Nistrului, câmpuri, mlaștini și alte elemente de biodiversitate de mare importanță.
Mie personal îmi place mult că în Basarabia poți întâlni pe panouri îndemnuri precum “Tot ce a creat Dumnezeu trebuie păstrat pentru generațiile viitoare” sau “Ocrotiți pădurea! Ea este oglinda sufletului nostru...”. Sunt omenești, nu articole de lege seci. Poate așa, vom fi mai inspirați să le respectăm, din dragoste, nu de frică.
Tot la intrare, un alt panou ros de vreme înșiră obiectivele de interes care pot fi vizitate, printre care Mânăstirea Rudi, Cetatea Antică “La trei cruci” (Movila “La trei cruci”), Farfuria Turcului, “Peștera Răposaților” și “peisaje IREPETABILE”. Promițător! :)
O casă înstărită, cu etaj, la intrarea în sat. N-am mai văzut alta la fel și nu am prea văzut cu etaj. Deși are o formă ciudată, are toate elementele tipice ale caselor din regiune: marchiză din tablă decupată (la balcon), tencuială cu motive decorative, tâmplărie cu partiții multiple și forme curbe, acoperiș din plăci prefabricate ondulate și creastă din tablă decupată.
Aici avem un model mai tradițional, care în stânga are și o verandă închisă.
O altă casă tipică din Rudi.
Gardurile din sat sunt în general din fier, pe model simplu, spiralat (cum am și eu la Slănic). La portița aceasta mi-au plăcut stâlpii parcă disproporționat de groși față de portiță.
În centrul satului, lângă magazinul principal, am găsit această casă mai neobișnuită. Cândva a fost comerț, acum era închisă. I s-ar putea spune “casa cu lei” din Rudi.
Prima oprire în Rudi a fost la școala unde a învățat Irina, o clădire mare, recent renovată (termopane, acoperiș), la care cel mai mult mi-a atras atenția intrarea, care-și păstrează tot farmecul de odinioară.
În drum spre școală am dat peste acest tractor vechi și o prășitoare.
Pe altă uliță, un camion dezafectat, ruginit. Am văzut foarte puține în stare proastă, în general astea rezistă decenii, jumătate de secol...
Foarte curând am ajuns la biserica din sat, cu hramul "Sfântul Nicolae".
Are forma tipică a bisericilor din Basarabia: o turlă mare rotundă peste naos și una mai mică, pătrată, peste intrare. Aceasta, însă, e construiă din piatră masivă, netencuită. Ferestrele au model interesant.
Turla bisericii din Rudi.
fântâna din curtea bisericii
În curtea bisericii sunt mai multe cruci vechi cu inscripții în rusă.
A luat un pic de timp să fie descifrate, scrisul fiind tocit.
Lângă biserică este cimitirul, iar nu departe, ceva și mai interesant.
Mergem să căutăm "Peștera morților"!
Nu am găsit-o din prima, e pitită printre dealuri. Nu departe de biserică e acest lac.
Tot în văiuga de lângă cimitir e intrarea în peșteră. Nu e deloc mare, pare o vizuină și trebuie să te apleci ca să intri.
Intrarea în peșteră de pe "cealaltă parte". :)
Ok, odată intrați în peșteră, am folosit lanterna de la telefon. Bine că aveam așa ceva la mine. Irina îmi povestea că ei, mici fiind, șterpeleau lumănări din cimitir și coborau la lumina lor în peșteră.
- Și nu vi se stingeau de la curenții de aer? Nu vă era frică pe întuneric în peșteră?
- Ni se stingeau, dar oricum știm peștera pe dinafară. Nu ne era frică. :)
Nu am prea putut face poze din care să se înțeleagă ceva. Cadrul acesta este în sus, spre fisura îngustă care urcă. Peștera e lată și joasă, doar pe centru ea merge până se pierde privirilor. Într-un loc, un bolovan stă înțepenit între pereți, deasupra capetelor. În altul, o piatră lunguiață și aspră seamănă cu un crocodil, de unde și denumirea "camera crocodilului" pentru acea secțiune de perșteră.
Acesta este capătul "explorabil" al peșterii. Dincolo pot trece doar persoane de talie mică sau copii. Nu ne-am aventurat (Irina a intrat mai departe de acest punct, când era mică). Nu se știe până unde merge fisura.
Practic, peștera este fix sub cimitir, de unde numele "Peștera morților". Este un gând cam glacial, așa, că te afli sub pământ, dar nu orice pământ, ci un pământ plin cu oameni îngropați, care se află direct deasupra ta. Asta e realitatea și nu orice sat poate spune că are așa loc.
Am ieșit cu bine din "Peștera Morților"și am revenit la biserică. Vizavi de aceasta este spitalul, unde se găsește și un panou informativ cu harta traseelor turistice din sat. Sunt marcate locuri precum Mânăstirea "Sfânta Treime" Rudi, Cascada Bulboana sau "Farfuria Turcului".
Despre Mânăstirea Rudi, bijuterie ascunsă în pădurea de pe malul Nistrului, voi scrie mai pe larg ulterior. Aici e doar un panou informativ ilustrat.
În drum spre mânăstire, însă, prin pădurea Rudi-Arionești, am fost și la cascadă. "Bulboana", din păcate era secată. Stâncile așezate pe pământ nisipos sunt cam instabile și sunt multe surpături. Această cascadă seamănă binișor, în model mai mic, cu cascada Saharna de la mânăstirea cu același nume.
După o lungă plimbare prin pădure, la mânăstire și la cascadă, am revenit în sat. Am căutat și găsit casa unde familia Irinei a locuit mai mulți ani. Micuță, dar din experiența mea inclusiv de prin alte părți ale țării, într-o căsuță ca aceasta, cu doar câteva odăi, poate crește binișor o familie cu mai mulți copii. Ea nu mai este locuită acum, dar grădina din spatele ei este cultivată cu mălină (zmeură). Se ocupă de ea un prieten al Irinei și ne-a dat și nouă din belșug.
Chiar în apropiere mai era o casă veche pe care, evident, am fotografiat-o.
Împreună cu Irina am mers prin sat pe la câteva dintre prietenele ei de la școala primară. Cu unele dintre ele a ținut legătura pe internet, dar de văzut nu s-au mai văzut de opt ani. Au rezultat discuții despre ce mai face fiecare, la ce liceu a plecat sau ce fac colegii care nu mai sunt la școală.
Discuția era că mulți băieți au intrat în armată (sau la poliție) iar unele fete de vârsta Irinei s-au căsătorit iar câteva au și copii. Chiar dacă am trăit și eu la țară (în copilărie și în vacanțe) și am mai fost pe la satele bunicilor (din ce în ce mai rar, pentru că de ceva timp nu mai am bunici), deci nu sunt total nefamiliarizat cu lumea satului românesc (care se aseamănă, indiferent de ce mal de Prut vorbim), trebuie să recunosc că discuția asta despre cum fete de 18 ani sunt căsătorite și cu copii, era pentru mine din alt film. Concluzia mea a fost că destinul oamenilor de aici se decide repede și e ceva de genul: "școala, vatra sau armata". Adică ori te ții de școală, ca Irina, ori - mai ales băieții - intri în armată (sau muncești pe brânci în vreun domeniu), ori altfel te căsătorești devreme și tot foarte devreme ai și familie, adică vatră.
După ce am vizitat prietenele Irinei, ne-am oprit la magazinul din sat să mâncăm ceva. Nu am fotografiat magazinul, am fotografiat în schimb peretele lui, care era pictat cu scene de viață sătească, iar la intrare străjuiau un țăran și o țărancă. El avea o ploscă, ea pâine și sare - fiecare cu preferința lui. :)
Nimic ieșit din comun la birt, doar că, chiar când să plecăm, mi-a zis un sătean, cu gabarit măricel: "Tu pleacă și să nu mai vii pe aici cu maioul cela". Eu am înțeles ideea, pentru că știam că "maiou" e regionalismul pentru "tricou"și într-adevăr aveam un tricou unionist pe mine (ca întotdeauna). A urmat un scurt schimb de replici în care i-am spus, în esență, că Unirea nu e un lucru rău nici pentru el, pentru că țara nu este doar acest frumos colțișor pe Nistru, ci ea se întinde până la Oradea și îi urez să o descopere pe toată într-o zi. Nu prea aveam însă cu cine discuta așa că terminând oricum gustarea, am plecat.
Prima dată era spre prânz, când am ajuns în sat iar el avea de lucru de zor la casă. Se tencuia și se făceau alte operațiuni de acest gen. Ne-a promis că ne vedem peste câteva ore când termină treaba.
Deși a muncit din greu aproape toată ziua, s-a ținut de cuvânt, a venit (se schimbase de hainele de lucru) și ne-a dus la câmpul de măline de ne-am înfruptat din ele, cum am spus. Erau mari cât nuca. Apoi am plecat spre "Trei cruci".
Aveam să ne mai vedem o dată pe seară (se mai schimbase o dată) când toți tinerii s-au strâns să stea de povești, să joace cărți sau să asculte muzică.
- Ai mai ajuns cu mașina printr-un loc ca ăsta? mă întreabă Sandu. (Intrasem cu mașina pe un drum de țară, care se transformase în câmp, pentru că era prea mult de mers pe jos până la "Trei cruci".) Nu cred că a mai văzut ea așa ceva, a adăugat.
- Ba a mai văzut. La câte drumuri forestiere a văzut mașina asta... că am băgat-o după cetăți, mânăstiri... A văzut la noroaie... Dar într-adevăr, locul ăsta rivalizează destul de bine, am răspuns eu. :)
Peisajul era superb, cerul impecabil. Iar poza asta putea fi perfectă dacă nu băgam eu un deget peste obiectiv, dar trebuie să acceptăm și imperfecțiunile, pentru că ele fac parte din viață și chiar uneori îi dau farmecul... :)
Rezervația peisagistică Rudi-Arionești are, cum spuneam, câmpuri întinse, mlaștini și o droaie de viețuitoare, dar care la ora aceea se ascundeau sau dormeau.
Cetatea antică "Trei cruci" e de fapt integral îngropată sub pământ, e undeva sub movila pe care ajunsesem, biruind salcâmii și o groază de lujeri țepoși. Movila însăși riscă să dispară în curând, înecată de vegetație, cu cruci cu tot. Sandu povestea că acum vreo 10 ani s-a curățat locul de vegetație, dar acest lucru nu se mai cunoaște. De pe movilă, deocamdată, se vede și Mânăstirea Rudi (tot în episodul următor). Peste câțiva ani, posibil să nu se mai vadă, pentru că pe loc va fi o falnică pădure.
Îmi place piatra inscripționată ce se vede în imagine, dar nu mică mi-a fost suprinderea când am citit pe spate o inscripție mai mică: "ONG 'Patrimoniu' din s Rudi, Soros - Moldova a 2005 ii. I. Lozan". Soros-Moldova? Există așa ceva? Și a ajuns pe aici?! Se pare că da.
Nu se putea să plec fără poză din acest loc așa fain și greu de atins. :)
Pe seară am revenit în sat. Toată ziua a fost faină. Pe urmă ne-am strâns la (alt) magazin și am stat de povești, am jucat cărți.
"Vaaai, poza asta e ca din Ion Creangă", a exclamat o prietenă când a văzut. Da. Dar, probabil că trebuie scoasă mașina din fundal, pentru mai multă autenticitate. :)
A fost genul de zi în care, pentru a bea apă, trebuia să scoți o găleată. O întoarcere în trecut pentru mine, probabil și pentru Irina.
La magazin am jucat "Durac", un joc de cărți de proveniență rusească, pe care-l tot învăț și pe urmă iar îl uit. :) S-a povestit cum cei care sunt încă la liceu merg "la Visoca, pentru că e rutieră pentru acel sat." Rutiera se ia de la "trasă", adică de la șosea. Am văzut că colegii Irinei folosesc rusisme multișoare, de exemplu când o fată cerea o "coftă" (plovăr), pentru că îi era frig. Cu toate acestea, vorbind un pic și despre Unire, deși nu prea păreau preocupați de subiect, nu erau contra, ba mai degrabă erau curioși cum ar fi să se unească țările și să dispară barierele: ce ar schimba asta în viața lor? Sunt interesante discuțiile acestea în afara mediului militant unionist, că și așa mi s-a reproșat uneori că mă intersectez doar cu unioniști în Basarabia, ceea ce nu este adevărat.
Și la Arionești am fost, satul vecin, unde se termină pădurea, dar care e în alt raion - Dondușeni. A fost o întâmplare. E totodată cel mai nordic punct atins de mine deocamdată în Republica Moldova. Acolo Irina și-a vizitat, preț de câteva minute, nașa, în timp ce eu și Sandu, care avea treabă în sat, așteptam. Chiar dacă era zece seara, nu au lăsat-o până nu au așezat-o la masă, pentru că este o datină sfântă la români, dar mai ales la sat, să omenești omul care-ți calcă pragul.